Old stories: aminitiri jurnalistice sinistre. Crima de la Hunedoara. Emo-killerul
Mai devreme am scris despre emo-killerul din Hunedoara, Lucian Hoară whatever, cel care şi-a omorât iubita acum aproape cinci ani, într-un apartament din Micro6. Crima a fost aşa sinistră: fata avea 15 More »
JV Mioriţa, puiul, greierele şi eşecurile noastre
Cel mai recent exemplu al felului nostru de a fi, al multora dintre noi, l-am găsit într-un meci de fotbal al echipei mele favorite uneori, FC Hunedoara. Meciul prin care, se zice, More »
Zvonuri înfiorătoare din Hunedoara
Cele mai şocante poveşti din Hunedoara pe care le-am auzit până acum în viaţa mea le-am ascultat azi, spuse în vreo cinci-şase versiuni, bineînţeles, de persoane diferite. Zvonurile unor crime care s-au More »
JV Amintiri prăfuite din oraşul – şantier
Ce fascinantă trebuie să fi fost Hunedoara în urmă cu 50 – 60 de ani, cea oglindită acum în imaginile vechi, câte au mai rămas păstrate prin arhive aproape uitate, Hunedoara muncitorească, More »
Old stories: aminitiri jurnalistice sinistre. Crima de la Hunedoara. Emo-killerul
Mai devreme am scris despre emo-killerul din Hunedoara, Lucian Hoară whatever, cel care şi-a omorât iubita acum aproape cinci ani, într-un apartament din Micro6.
Crima a fost aşa sinistră: fata avea 15 ani, criminalul 16, dar cu aere de rocker satanist emo neînţeles şi alte cele. Scriind mi-am amintit ziua aia, în care a avut loc crima. Ştiu că am aflat de ea în timp ce mergeam spre Hunedoara, cu microbuzul din Deva. Am urcat apoi pe jos, în pas alergător, până la blocul în care a fost omorâtă fata, în faţa căruia, bineînţeles, s-a strâns tot cartierul. O scenă obişnuită de crimă în apartament din bloc de cartier sărac.
Atunci m-a impresionat până peste cap, oricum tot timpul mă impresionează astfel de scene sau cel puţin mă miră. Au trecut aproape cinci ani şi “iată că” mr. killer şi-a zis: destul, trebuie să o iau de la început, o nouă viaţă, alea alea, să scap de zăbrelele şi de hainele murdare ale puşcăriei. Lucian Hoară a cerut eliberarea condiţionată. Ce chestie: cinci ani la racoare şi se consideră că omul e recuperabil pentru societate, aşa emo, că poate a stat destul la şcoala de corecţie a vieţii…
De data asta, mr. Hoară the killer nu a avut noroc cu eliberarea, dar nu îi mai dau decât maxim un an până va fi scos din închisoare, condiţionat – ce o fi însemnând asta, cu păcatele iertate pe pământ, dacă se poate spune aşa.
Aşadar la 21 de ani să ai un gât tăiat la activ şi cinci ani puşcărie, ce destin…
Related Posts:
JV Mioriţa, puiul, greierele şi eşecurile noastre
Cel mai recent exemplu al felului nostru de a fi, al multora dintre noi, l-am găsit într-un meci de fotbal al echipei mele favorite uneori, FC Hunedoara. Meciul prin care, se zice, echipa hunedoreană şi-a luat adio de la promovare. Înfrângerile ne arată cum suntem de fapt: laşi de cele mai multe ori şi resemnaţi.
Poate sentimentele astea sunt în structura ADN-ului nostru. Sau dacă nu ne naştem cu ele, ajungem să le cultivăm încă din anii copilăriei, chiar şi la şcoală. Citeşti „Mioriţa” şi ţi se vorbeşte cum şi-a pregătit moartea baciul moldovan, care îşi făcea planuri de îngropăciune, în loc să îşi asculte mioara vorbitoare şi să se păzească, ori să riposteze în faţa atacatorilor. Tot în şcoală ne emoţionam de-a dreptul citind Puiul, de I. A. Brătescu-Voineşti: un biet pui de prepeliţă care nu şi-ar fi ascultat mama, a fost rănit de vânător şi lăsat să moară singur, de propria familie. Probabil dacă puiul de prepeliţă ar fi fost de prin Germania, povestirea ar fi avut un alt final. Însă nouă ne-a plăcut aşa, să fie tragic ca şi Mioriţa, să îi putem plânge de milă puiului, că poate ni se va plânge şi nouă de milă cândva.
Suntem aşa obişnuiţi cu eşecurile că ajungem ca, în loc să ne ridicăm şi să o luăm de la capăt, noi zacem în aşteptarea părerilor de rău ale celor care mai rămân în jurul nostru, tot mai puţini de altfel.
După meciul pierdut de FC Hunedoara, am văzut cum toată lumea îşi plângea de milă, unii la propriu cum a fost cazul finanţatoarei echipei, domnişoara State, alţii la figurat. Am devenit specialişti în boceală, mai ales când presupunem că vina pentru prăbuşirea noastră e a altora.
Continuarea AICI: JURNAL VIRTUAL. Mioriţa, puiul, greierele şi eşecurile noastre
Related Posts:
praf…
Mişto. Se pare că FC Hunedoara iar a pierdut promovarea, ca anul trecut cu ăia… cu… “v-aţi vândut lu Recaş”, că aşa se striga din tribune adversarilor. Eu mă gândeam că mai sunt câteva etape şi echipa poate să îşi joace şansele pe care le mai are, dar nu, cică totul e finish.
A zis-o deja antrenoarea. Eu aşa am avut impresia, că FC Hunedoara în retur a avut antrenoare. Am văzut mai devreme o emisiune cu ea şi m-am convins pe deplin. “Fra, eu aş fi schimbat pe nu ştiu ce jucători din atac”, “fra, eu nu l-aş fi băgat pe ăla că n-a venit la pregătirea de vară şi nu ştiu pe unde voia să plece, şi a întrebat de prime şi de alea, alea”, “fra, ăla nu-ş ce atacant e că nu a dat gol în meci şi nu a stat la final la bătaie şi la scuipături”.
Teoretic, banii nu te fac mai deştept, nici mai antrenor. În schimb te pot face mai popular sau măcar îţi pot aduce “aproape” oameni care ţin la sufletul tău, gata oricând “să îţi spună o vorbă bună”, să te linguşească, să îţi ia apărarea, “să te dojenească uşor”.
Nu e vina patronului că FC Hunedoara a ajuns în situaţia să nu mai vrea să spere la promovare. Poate a fost şi ghinion, dar e o stare tragi-comică la echipa despre care credeam că va defila în campionat, aia în care te apuci să cauţi vinovaţi, de la gazonul netăvălugit la manevrele adversarilor. Mă rog, chestii de astea. A fost şi un entuziasm prefăcut în tribune şi o srare de pfoai, suntem un fel de Barca. În fine, e păcat de unii dintre jucători, dar sunt sigur că nu or să rămână în liga a treia. Îmi pare rău şi pentru hunedorenii care vin la meci fără să se dea mari suporteri, dar îi văd tot timpul că se bucură la goluri şi povestesc despre meci şi ţin cu FC Hunedora aşa mai departe… fără să facă jocurile unora şi altora.
Related Posts:
Zvonuri înfiorătoare din Hunedoara
Cele mai şocante poveşti din Hunedoara pe care le-am auzit până acum în viaţa mea le-am ascultat azi, spuse în vreo cinci-şase versiuni, bineînţeles, de persoane diferite. Zvonurile unor crime care s-au petrecut în ultimele zile în Hunedoara s-au răspândit cu repeziciune şi au contaminat atâta lume că ajungi să îţi pui întrebarea dacă nu cumva crimele despre care se vorbeşte chiar s-au petrecut. NU.
Câţiva dintre prietenii şi apropiaţii mei, dar şi persoane mai puţin apropiate au ţinut să îmi povestească despre fetele ucise în cimitirul din Valea Seacă, despre cadavrele descoperite în pădurea Ciuperca sau despre craniul unei fete găsit nu ştiu unde, acu două, trei zile. Zvonurile sunt adaptate, forţate, din cauza lipsei de informaţii, a senzaţionalului care ne macină.
Cineva îmi spune că mascaţii cu câinii au scotocit pădurea în căutarea trupului unei fete ucise. de 16 ani sau 13 ani, ce mai contează. Tot oraşul vuieşte. Altcineva îmi povesteşte că una dintre adolescentele dispărute ar fi fost ucisă cu o piatră de cavou, care i-ar fi zdrobit capul. Iar despre criminali, că unul dintre ei ar fi Puşcaşu nu ştiu cum, probabil e vorba de hunedoreanul închis deja pentru viol şi incest, dar din ianuarie, iar omul e condamnat la 15 ani de închisoare. Unii spun că au fost vreo zece criminali, nimeni nu ştie cine şi de ce, poveştile se împleticesc, oamenii aiurează, lumea aleargă după zvonuri şi bînuieli.
Ce să zic… va urma!? Singurele nedumeriri pe care le am despre aceste poveşti este cum de s-au putut răspândi aşa de iute…
P.S.: E.A. Poe.
Related Posts:
JV Amintiri prăfuite din oraşul – şantier
Ce fascinantă trebuie să fi fost Hunedoara în urmă cu 50 – 60 de ani, cea oglindită acum în imaginile vechi, câte au mai rămas păstrate prin arhive aproape uitate, Hunedoara muncitorească, descrisă cu entuziasmul necesar al acelor vremuri în care oraşul era forţat să treacă „la un alt nivel”.
Am răsfoit câteva pagini despre Hunedoara anilor 1950, cea în care uzinele se transformau abrupt în combinat, iar locul şi oamenii deveniseră un motor gigantic, turat la maxim, nu ştiu dacă spre îndeplinirea primului plan cincinal sovietic sau pur şi simplu ca o demonstraţie de forţă a noului regim.
În anii de sfârşit ai unui deceniu întunecat, în care ţara fusese sfâşiată de război şi de foamete, în care elitele sfârşeau în închisori sau erau alungate în afara noii societăţi, în care sărăcia, morţii şi schilodiţii războaielor pierdute păreau să facă insuportabilă viaţa celor rămaşi, câteva descrieri ale oraşului de atunci te fac să te întrebi: „a fost totul real?”.
Iată câteva rânduri scrise în acele vremuri, de istoricul Octavian Floca: „Hunedoara zilelor noastre apare sub forma peisagistică a unui oraş şantier. Oriunde arunci privirea, în orice direcţie te mişti, în zi sau în noapte, totul freamătă de ritmul unei activităţi însufleţite şi neîntrerupte. De la periferia oraşului,până în inima cetăţii oţelului, străbaţi cu greu printre coloanele nesfârşite de maşini. Gonesc trenuri, urcă şi coboară ascensoare, iar în înălţimi, pe funiculare, aleargă una după alta „coşărei”, încărcate cu minereu de la Teliuc, pentru a potoli foamea nesăţioaselor furnale. La cocserie, cărbunele aprins năvăleşte prin zeci de guri şi se încarcă în vagoane. Noaptea, când toate aceste guri de foc se deschid, cerul se luminează împrejur şi îţi pare că e răsărit de soare. Oraşul adormit străluceşte de văpaia cuptoarelor”, scria Octavian Floca în 1957. Continuarea aici: http://wordpress.zhd.ro/NOU/wordpress/jurnal-virtual-amintirile-prafuite-din-orasul-santier/
1 
0 
19
