Aseară am aflat o bucățică din povestea unui german care a murit cu mai mult de o săptămână în urmă și a rămas uitat la morgă. Unul dintre gânduri mi-a fost… oare ce s-o fi întâmplat cu câinii lui? La poarta casei unde a locuit, câinele ieșise – poate în așteptarea fostului său camarad… despre care nu mai știa nimic. Mă gândeam oare ce s-ar mai fi bucurat să-l vadă. 
🤗 | adevarul.ro http://adev.ro/p8tvt2
Cei mai mulți dintre jurnaliștii pe care îi cunosc nu aleargă după bani, aleargă după subiecte – știrile alea pe care le citim în câteva minute, iar uneori doar le trecem cu vederea, neștiind că oamenii care le scriu își pun uneori sufletul în ele. Mulți dintre jurnaliștii pe care îi știu au niște vieți așa de tragice că ar putea fi ei însuși subiecte de reportaje. Unii se culcă ani în șir tot după două – trei noaptea, pentru că nevoia să citească, să cunoască, dependența de „cai verzi pe pereți” îi ține treji. Nu vor să pară mai proști sau mai puțin informați decât cei despre care scriu… așa că își pierd nopțile aiurea, în loc să le piardă la căldurică. Unii au o viață personală jalnică, dacă o vedem în spirit tradițional: nu au timp să își mai vadă prietenii – și așa puțini, iar familia și-o lasă pe ultimul plan din cauza „știrilor ce va să vie”: trec pe la rude doar să le salute, pleacă din mijlocul camarazilor că au de făcut știri, îi expediază în grabă pe cei care se apropie de ei din aceeași cauză. Unii zici că lucrează non-stop și să nu ne gândim că își ridică imperii din munca asta: dau banii câștigați pe tot felul de prostii, pe drumuri după subiecte închipuite, de la care se întorc adesea frustrați că nu le-au ieșit. Pe mâncare proastă, țigări, alcool, cafea și tot felul de alte lucruri nocive. Îi vedem grăbindu-se să scrie în Noaptea Învierii sau de Anul Nou, la ore în care oamenii de bun simț s-ar simți jigniți să se apuce de lucru, probabil pe bună dreptate. Ori deranjând lumea cu telefoane, în toiul petrecerilor de 1 mai sau al mesei în familie de Crăciun. În rest, umblă jerpelți că n-au timp să se învârtă prin mall, ciufuliți că nu au stat niciodată să se gândeasă la freze și coafurii… Iar când se întâmplă minunea să mai nimereasă vreun subiect bun, un fel de jackpot la păcănele, de-abia apucă să bucure de el. Căci știrile sunt efemere, iar timpul le anulează repede strălucirea. În unele rânduri mă mai recunosc și eu, în altele nu.
Singura pistă de biciclete din Hunedoara a fost construită acum vreo cinci ani, extinsă anul trecut și revopsită anul ăsta. Are vreo doi kilometri. De-a lungul timpului autoritățile orașului nu prea au fost preocupate de acest subiect – de sănătatea oamenilor… de fapt. Mai nou, din câte am înțeles, cei de la Mediu au blocat amenajarea unor piste de biciclete, pe motiv că nu ar fi loc pentru ele. (s-or fi gândit că poluează) Eu aș construi o rețea întreagă de piste în oraș și aș înființa si niște stații de unde pot fi închiriate. Doar un gând… În fine, dacă am stabilit că în Hunedoara trebuie să ne mulțumim cu puțin… nu pot să nu remarc (din nou) nepăsarea/incompetența atorităților județene cu privire la pistele de biciclete. Sunt puțin peste 10 kilometri de drum județean între Hunedoara și Deva. La Sântuhalm e și cea mai mare fabrică de biciclete din zonă. Și totuși… cei de la cj preferă să ne vândă “avioane”, gen linii de tramvai sau troleibuz între Deva și Hunedoara… în loc să facă o pistă de biciclete… mult mai ieftină și mai utilă pe drumul ăsta. Uitasem… nu ies bani din așa ceva. Nu suficienți. În rest, în Arad, Timișoara, Alba, Cluj se pot face piste… chiar și pe fonduri UE. Noi suntem cu mersul pe jos…
Ruinele combinatului: peste 100 de hectare, deci teren cât vezi cu ochii, așteaptă să fie ecologizate. S-ar mai putea construi un oraș pe locurile astea, acum încă pline de dărâmături peste care crește pădurea. Totuși nu toate sunt acoperite cu ruine, iar unele locuri ar putea fi curățate ușor…
Sunt jurnaliștii liberi? Well… Avem libertatea propriilor decizii și depinde de noi cât curaj avem să le luăm. Cred că un spirit liber e esențial pentru a fi jurnalist 
🙂 Apoi, când auziți vreun jurnalist care se plânge că „nu are voie să scrie ceva” trebuie să știți că, de fapt, nu e jurnalist, ci eventual, în cel mai bun caz, un fel de stenogramă.
Este presa liberă? O mulțime de oameni se vaită că nu este, în general aceștia sunt din afara ei, totuși pot fi oameni care nu prea știu să definească măcar ce e aia presă sau ce e aia libertate. Doar arată cu degetul, căci oricum trăim în vremea arătatului cu degetul. Ar putea fi întrebați la rândul lor, când s-a întâmplat ultima dată să cumpere vreun ziar, când au plătit pentru conținut on-line, când au contribuit cu bani pentru a susține publicații sau oameni care se chinuie să facă jurnalism de calitate.
Dacă societatea e tot mai ignorantă, needucată, săracă etc. oare cum ați vrea să fie presa? Doar se spune că e oglinda societății 🙂
În final, în ce-i privește pe jurnaliștii din Hunedoara, cred că în general sunt cu niște clase în plus la cultură, educație, omenie, libertate și ce-o mai fi peste ce oferă „piața”…
Câteva dintre cele mai frumoase păduri ale Hunedoarei: Piatra Roșie, Blidaru, Zlaști, Țara Hațegului, Ținutul Pădurenilor, Simeria, Tomnatec, Geoagiu, Hunedoara… Încă avem cu ce ne lăuda/
La izvoarele Cincișului românii au petrecut în draci de 1 Mai. Interesant e că printre mormanele de mizerie lăsate urmașilor prin pădure și pe malul apei, niște oameni mai semicivilizați au strâns și-o plasă cu gunoaie și au agățat-o de un copac. S-o ducă ursul la tomberon, dacă vrea, că ei “și-au făcut treaba”. 🤔
Frumoasă biserică în Ribicioara. Veche de aproape trei secole. Din păcate chiar în curtea ei primarul trage un ditamai căminul cultural. Nu se vede scheletul lui în imagine, dar va strica tot farmecul locului.
Ribicioara este un sat cu vreo 40 de locuitori, unde nu este semnal la telefonie, iar unele case nu au curent electric.
Mai mulţi voluntari au transformat cele aproape 150 de trepte care fac legătura între Parcul Tineretului şi cartierul O.M. al Hunedoarei într-unul dintre cele mai colorate locuri din municipiu.
Casa de Cultură din centrul municipiului Hunedoara a fost construită în anii 1950, şi dată în folosinţă în 1956, având o sală cu peste 700 de locuri. A fost decenii la rând principalul loc al evenimentelor culturale, însă în prezent este închisă publicului. De doi ani, aici nu au mai avut loc spectacole, fiind nevoie de investiţii în achiziţionarea unor instalaţii de apă pentru redeschiderea ei. Totuși, locul arată bine din exterior…
Dispreț, neputință, dezinteres… http://adev.ro/p7sxrt … Prea puține lucruri s-au făcut pentru oamenii din Hunedoara în ultimii ani. Șoseaua spre Lacul Cinciș e doar un exemplu. De ani buni drumul județean se află într-o stare jalnică – să nu vă mirați dacă vor mai fi tragedii pe el – iar cei de la Consiliul Județean ridică din umeri. E totuși o zonă de agrement autentică, la câțiva pași de Hunedoara, atractivă și iubită de hunedoreni. Sigur, poate nu e una de „valoarea” șefilor din CJ sau ai serviciilor și direcțiilor din instituție, care probabil își permit concedii în destinații mai luxoase. Dar… ce să mai zic, toată ziua oamenii ăștia sunt lăudați degeaba, când, de fapt, nu se vede nimic în urma lor. http://adev.ro/p7sxrt
Primăria Hunedoara plănuiește să se împrumute cu 80 de milioane de lei pentru a putea face investiții în oraș. În anii trecuți a mai făcut un credit de vreo 50 de milioane din același motiv. Nu-i nimic ieșit din comun, atâta timp cât veniturile îi sunt mici și oricum cred că și-au dat seama oamenii că nu prea au ce ajutor să spere de la Guvernul ăsta.
Poate părea bizar că oamenii care acum câțiva ani se dădeau cu fundul de pământ că fostul primar Viorel a băgat Hunedoara în datorii s-au apucat să laude acum „realizarea” (împrumutul) pe care vrea să îl facă noul primar, Dănuț. Iar unii care îl acuză acum pe primar că „îndatorează cetățenii”, în trecut îl lăudau pe fostul primar că „investește” în bunăstarea hunedorenilor, luând credite pentru strand.
Poate părea ciudat, dar nu e nicio surpriză. Oamenii sunt „schimbători” în funcție de interes, iar… Onoarea și integritatea își găsesc rar locul în vorbele goale cărora le zicem „politică”.
Au rămas unele păduri întinse (nu ca pe vremuri) și destul de sălbatice pe dealurile din jurul orașului, astfel încât ne putem simți încă în siguranță la umbra și în luminișurile lor. Pădurea, cred, ne poate da încă acest sentiment mai mult decât orice alt loc din natură. Și asta chiar dacă am cam stricat prietenia cu ea de-o vreme. Adică… o umplem de gunoaie ori o trimitem bucăți la export.
Vechi de aproape două secole şi întins pe mai mult de 70 de hectare pe Valea Mureşului, parcul dendrologic din Simeria cuprinde cea mai bogată colecţie de specii de magnolii din ţară. 12 specii diferite de magnolii au fost aduse de-a lungul timpului aici din America de Nord, Extremul Orient şi chiar din Himalaya, iar silvicultorii care au avut în grijă arboretumul au reuşit să le menţină şi să le răspândească.
Calea ferată începea din vecinătatea Castelului Corvinilor, unde a funcţionat cea mai veche gară a oraşului Hunedoarei.
Acum în locul ei au rămas câteva ruine industriale, la poalele cărora este construit un hotel. De la castel mocăniţele cu minereu, buşteni şi dolomită, vagoanele care duceau oamenii din Hunedoara spre satele din Ţinutul Pădurenilor, circulau câţiva kilometri pe valea Zlaştiului, treceau apoi pe sub munte, printr-un tunel de aproape 800 de metri, ajungând pe valea Govâjdiei, şi se opreau la Furnalul de la Govâjdia, vechi de peste două secole. Întregul traseu de peste zece kilometri oferea călătorilor privelişti impresionante.
