SHARE
  • Joc de-o viață. Acum – de vreo două – trei ori pe săptămână, dar au fost vremuri când doar visam și respiram. Eram tot timpul cu gândul la și la fete – e o legătură intensă între ele. Dar, aproape întotdeauna, prioritatea era jocul. Ani de copilărie și adolescență. Primul teren: la nisip.

 

În spatele blocului. În Micro 5. O poartă fixă din două bare pentru sârmele unde oamenii agățau rufele la uscat. A doua, zugrăvită cu var pe centrala termică lăsată demult fără geamuri, toate înlocuite cu pătrate din tablă, ruginite, după ce au fost sparte cu mingile. Pe centrală am scris, împreună cu un prieten, cu vaselină, cu litere mari, de vreun metru fiecare: Hai Corvinul!!. Ani în șir literele au rezistat acolo, până când timpul le-a făcut aproape invizibile. La fel și pe Corvinul.

În timpul meciurilor, mingea ajungea inevitabil pe cabană și atunci ne cățăram pe acoperișul de smoală, urcând pe șuruburi bătute în perete, cu mâinile înfipte în crăpături și agățați de ce a mai rămas din burlane. De pe ea săream apoi pe „cabana de la Handicapați”, de unde coboram jos pe gratiile de la ferestre. Îți trebuia un pic de curaj la săritură pentru că le despărțea vreo doi metri – dar nimeni n-a fost rănit. Operațiunea urcat după minge, coborât dura 1 – 2 minute, apoi jocul continua. Meciurile se încheiau, mai adesea, când mingea spărgea vreun geam de apartament, iar vecinii ne-o înapoiau după ce se răcoreau băgând cuțitul de bucîtărie în ea ca într-o lubeniță. Înainte de a primi mingea înapoi, făcută franjuri – conform tradiției, de păgubiți, toată lumea de pe teren se împrăștia ca potârnichile.

În spatele blocului se mai puteau inventa terenuri, cu porți din bolovani și din bare pentru covoare sau porți „mixte” – bolovani (o bară) plus topogan/ bancă / băț înfipt în pământ (cea de-a doua bară). Porțile le măsuram cu papucii, pasul furnicii.

Uneori, în zile foarte speciale, unii copii aduceau o plasă și o agățau de barele alea de fier și atunci ne simțeam cu toții ca niște vedete. Păi una e să dai gol printre stâlpii de la rufe și să mergi apoi după minge la zeci de metri, la locurile vecine, și alta e s-o bagi în ațe.

Mingile erau de cauciuc, de plastic, de orice fel – rotunde să fie. Grele de lăsau urme sau ușoare de se spărgeau înainte ca meciul să se încheie, pentru că s-a făcut noapte, iar părinții ne chemau în casă. Dacă apucam să jucăm cu artexul – ne simțeam Maradona / Hagi. Mingile copiilor de la bloc, indiferent ce erau, țineau puțin, până le spărgeau vecinii sau până se găureau în cioburile, sârmele, cuiele și ce capcane mai erau prin spatele blocului. Apoi mergeam la părinți după bani, în piață după alte mingi și iar la fotbal. Meseriașii le mai lipeau pe cele sparte cu petece de cauciuc, dacă gaura nu le distrugea definitiv, măcar să ne mai jucăm până când vreunui copil i se îndeplinea visul de a-și lua minge.

În spatele blocului, tot timpul era gălăgie. Drumul de întoarcere de la școală trecea pe la nisip, iar ghizozdanul ținea uneori loc de poartă. De cele mai multe ori îl aruncam direct în balcon să nu mai urc în casă și rămâneam la fotbal. Hainele de școală erau aceleași cu „echipamentul” de meci. Mai ales vara. Teneșii se găureau repede – dar la Chinezul și în Piață, la chioșcuri, găseam repede teniși cu crampoane de caucuiuc, cu care jucam pe beton, teniși clasici pe care îi luam pentru că nu mai găseam cu crampoane sau că așa îmi venea, dar care mă strângeau și se găureau repede. Teneșii cu crampoane cei mai buni erau negri cu dungi roșii. Clasicii: alb cu negru sau din pânză. Talpa ceda prima. Adidașii cu crampoane erau un lux. Tricourile de fotbalist erau o mândrie. Le găseai destul de rar și nu prea aveai bani pentru ele. Am avut cu Rapid (alb- vișiniu), Zidane (albastru – Franța, cu număr 10), Muller (fosforescent – Borusia Dormund, cu numărul 8), Milan (roșu-negru) și unul galben, cu o echipă suedeză, cu numărul 9 – cel mai drag. M-au ținut ani în șir.

Cu timpul, toate terenurile de fotbal pe care le puteam inventa în cartier au lăsat locul parcărilor cu asfalt, aglomerate cu mașini. Sârmele de rufe au dispărut și ele, recent, la mulți ani după ce topoganul, balansoarul, barele de covoare, băncile rupte „au intrat în istorie”. Terenul de la nisip a fost ocupat primul, acum mulți ani, însă doar parțial, pentru că ne mai rămăsese loc pentru fotbal. Într-o zi, o macara a lăsat aici un chișc vechi din tablă, cu două încăperi mizere, unde Ghiuri repara pantofi și Moto ceasuri și alte mărunțișuri. Când a apărut chioșcul, copii din cartier s-au revoltat. Am strigat că ni se ia terenul și am aruncat cu bolovani. Apoi, cu timpul, a trebuit să ne obișnuim cu obstacolul de pe teren. Ghiuri lipea papucii rupți la fotbal cu pernadez și îi cosea astfel că oarecum își mai spăla din păcatul de a ne ocupa teritoriul. Moto nu știu ce făcea, probabil era ajutorul lui Ghiuri, dar pereții încăperii unde lucra erau plini cu postere cu femei goale.

Cu timpul, ne-am găsit alte locuri de jucat fotbal. Curtea Școlii 11, Constructorul, Corvinul, Școala 8, Școala 7, Școala 2, țarcuri.

O bucată din fotbalul copilăriei.

Related Posts: