Oare vă mai amintiți cum a fost la primul meci pe care l-ați văzut pe stadionul Corvinul din Hunedoara?
Eu…
<Eram un copil… într-un cartier în care o mulțime de copii erau și corbi alb-albaștri. În Micro 5, parcările înghesuite de acum erau atunci terenuri de fotbal, de iarbă, nisip și beton, barele de covoare și sârmele de rufe erau porți, iar unde acestea nu existau, câțiva bolovani – cărămizi, dacă eram mai norocoși – și dungi de var desenate pe pereții centralelor și ai blocurilor imaginau locurile în fața cărora se petrecea toată magia copilăriei noastre.
Îmi amintesc steagurile din cozi de mătură, pe care copiii din cartier au cusut și agățat pânze albe și albastre. Steaguri imperfecte, făcute în scări de bloc și fluturate apoi cu bucurie în colțuri ale stadionului, unde mai găseam loc.
În drumul nostru spre Corvinul, de la Bucegi murmurul și glasul tribunelor ne cuprindea atat de profund, încât grăbeam inconștient pașii spre porțile stadionului. E o senzație aparte – de a te repezi spre locuri care rămân acolo, dar tu nu mai ai răbdare să ajungi la ele.
Copil fiind, îmi făceam griji că nu aveam bani pentru a intra la meci. În mulțimea de oameni care forma rândurile de la porțile arenei ne puteam strecura odată cu valul lor, prin porție de fier și sârmă, fără a mai arăta vreun bilet. Probabil nici nu era necesar, fiind copii. Apoi… odată ce treceam de aceste intrări și făceam primii pași pe treptele tribunelor ne eliberam de orice îngrijorare.
Tribunele vuiau măcinând totul în cazanul lor de emoții, o tanti cu semințe la pahar, albe și negre, își făcea treaba impecabil, foile (programele) de meci erau vânate de pe băncile de lemn – înșiruite în jurul petecului de iarbă pe care alergau eroii Hunedoarei – , galeria își susținea recitalul asurzitor de la tribuna metalică a stadionului.
Corvinul juca în B și nimeni nu și-ar fi imaginat că urma să se prăbușească într-un asemenea fel. Dar… asta e o altă poveste.
Related Posts:
