Castelul lui Iancu și noi

Cam așa a făcut până la urmă și Iancu, se vede că era român. Iancu nu știa să scrie, dar era umblat și neînfricat, iar odată ce s-a pus pe picioarele lui, nu l-a mai oprit nimeni. Fiu-său cel mic, Matia, era și el genial, dovadă că a ajuns rege al Ungariei.

Ani în șir, deși a fost mai mult plecat pe la oaste – uneori își mai lua și nevasta cu el – castelul i-a rămas lui Iancu tot în șantier. Mă gândesc că la un moment dat s-o fi gândit că atunci când se pensionează din funcția de general se va retrage acasă, la Hunedoara.

Dar când să mai vină? Greu se întoarce lumea să stea în Hunedoara și acum, când sunt autostrăzi și avioane. Cum nu e nicio universitate mai de doamne ajută aici, cum nici bani nu prea sunt, se orientează lumea repede spre ieșirile din județ.

Și apoi… când să mai revină la viața liniștită de pe moșie? Doar nu era general ca în vremurile noastre. A fost activ până în ultima clipă a vieții. Putea să își ia banii de pradă și să se retragă undeva prin vest, mai departe de Balcani, unde războaiele erau mai de fațadă și să stea liniștit.

Dar… omul și-a trăit menirea. Greu de spus dacă Huniadul chiar se gândea la bătrânețe așa cum o face lumea de azi, când toată viața și-a trăit-o intens, înconjurat de dușmani grei și la mâna destinului. Pe atunci, armata chiar se făcea pe bune – iar în fața războaielor și molimelor, Dumnezeu cu mila.

Cine știe dacă s-o mai fi întors la castel să mai evalueze stadiul lucrărilor, ori să mai facă vreun inventar, că mă gândesc că și pe el îl furau meseriașii – chiar dacă par să fi fost aleși pe sprânceană, la cum arată castelul.

Forța de muncă brută era la îndemână, nu ca în ziua de azi: iobagi peste tot, la nevoie mai trăgea o tură prin vecini și-și aducea prizonieri, că beciurile castelului erau totuși destul de încăpătoare pentru cetele de robi bune de sacrificat.

În vecinătatea castelului său, probabil minele de fier, cuptoarele și atelierele din jurul lor produceau destul de bine, pentru nevoile războaielor. Așadar, au fost vremuri bune la Hunedoara. Apoi au urmat epoci de declin și altele mai bune. Castelul a rămas un punct fix al Hunedoarei, chiar și trecut prin asedii și foc. Este și acum, când… vedem ce se întâmplă cu Hunedoara, cu tot județul de fapt.

Vedem un județ fără prea multe perspective că își va reveni curând din starea asta care îl aseamănă unei locomotive cu aburi rămasă fără cărbuni. Una ce încă se târâie din inerție pe o cale ferată care nu duce nicăieri ori se înfundă în vreun tunel. În mocănița Hunedoara nu mai prea are nici cine băga pe foc, nici cine împinge la nevoie, mulți pasageri au coborât de mult în stații deja îndepărtate.

Pe mecanici îi cam știm, or să mai rămână neclintiți în inerția lor până când șinele le-or fugi de sub picioare cu tot cu locomotivă. În fine, să ne bucurăm de castel – a rămas una dintre puținele oaze ale județului Hunedoara. În rest, cum poate o fi zis și Iancu, Dumnezeu cu mila.