SHARE

“Sunt în şomaj din luna , când ziarul la care lucram a renunţat la print, iar şocul pierderii serviciului m-a “ucis”. Nu ţin legătura cu niciun fost coleg şi nu am spus nimănui până acum drama prin care trec…”

Nu ştiam la început cum să încep, aşa că am smuls câteva rânduri dintr-o postare pe care am citit-o mai devreme pe reportervirtual.ro : un text care m-a întristat… Dacă aveţi curiozitatea să intraţi pe site-ul RV, puteţi afla mai multe: pe scurt, e “povestea” (că tot ne place să îi spunem aşa) unei jurnaliste şi a soţului ei, lăsaţi de câteva luni fără loc de muncă…

O dramă prin care de ce să nu ne aşteptăm să trecem şi noi, pentru că indiferent cât de buni sau muncitori ne-am crede, sau de invincibili în domeniu (mă refer la cei care lucrează în presă), în meseria asta nu prea suntem stăpâni pe soarta noastră. Ori cel puţin nu noi suntem cei care stabilesc criteriile după care  suntem daţi afară, promovaţi, înmulţiţi sau scăzuţi.

Unele criterii sunt chiar surprinzătoare, dacă mă gândesc la vremea în care am lucrat la . A fost o perioadă fumoasă, dar na, a venit timpul ca din şase hunedoreni angajaţi ai trustului Adevărul să rămână patru după ce s-a renunţat la corespondenţi, apoi trei, apoi doi şi aşa mai departe. Partea frumoasă a acestor disponibilizări a fost că niciunul dintre noi nu a avut nevoie de şomaj. Sau, mă rog, că şocul despărţirii a fost atenuat într-un timp scurt. Am fost cazuri fericite 🙂

Eu, mai precaut de felul meu, mă gândesc că nimeni nu e de neînlocuit şi de aia trebuie să ne facem treaba cât mai bine unde suntem. Ar conta măcar pentru noi. Pe de altă parte, chiar dacă nimeni nu e de neînlocuit, e ok să rămânem aşa cum suntem… E bine să îţi păstrezi personalitatea :). (va urma…)

Related Posts: