Ce vremuri! După-amiezi întregi de vară la rând, petrecute pe câte o terasă – la o cafea, cu cola, la o bere poate – cu un teanc de ziare în faţă, cu câteva reviste sau, mă rog, cu una două reviste abia scoase din ambalaj, aruncate pe masă. Nici nu ştiu de ce le luam pe toate, mai mult de plictiseală poate, decât cu gândul să contribui şi eu cumva, cu puţin, la supravieţuirea presei tipărite şi aşa mai departe. Nu vă închipuiţi că teancul de ziare însemna o mulţime, dar erau suficient de multe încât să mă ţină ocupat, în orice caz mult mai multe decât răsfoiesc acum.
Şi mult mai multe decât cele din viitoarele zile de vară sau iarnă sau… ce mai contează: zilele de ieşit la cafea, cu presa la braţ. Da, Internetul e mai comod – chiar şi cel de pe ecranul telefonului – şi se potriveşte la fel de bine şi cititorului de presă din parc şi celui din cafenea, mai puţin pensionarilor cred, dar toată lumea începe să se înveţe cu el. Nici nu vreau să mă gândesc câte cotidiene vor mai fi peste un an pe tarabe şi câte vor rămâne doar pe Internet. Asta după un an în care aparent presa scrisă a mai fost ajutată să supravieţuiască de campaniile alea electorale.
<În rest, ca lucrători în m.m., ca să nu zic jurnalişti, ne merge ok. Adică vezi atâtea nenorociri în jurul tău, e şi sentimentul ăla ciudat al faptului că ai ocazia să scrii despre ele, să schimbi ceva poate, să faci un bine până la urmă, aşadar mai poţi să îţi plângi ţie de milă că eşti “rupt în fund”, cum se zice? Eu, nu, clar :). Nu am cum, îmi place hobby-ul ăsta! Mă mai întreabă prietenii: “bă, când o să ai şi tu o meserie serioasă?” Sună ca întrebările de genul “tu când te însori?”, la care cel mai bun răspuns pare să fie ridicatul din umeri.
E bine, cum spuneam; dacă trăiam în SUA şi eram reporter / fotoreporter câştigam de la 1.700 de dolari (aşa am văzut eu pe Internet) şi cred că era un pic mai bine… dar e ok şi aşa, în România noastră unde încă putem fi patrioţi şi idealişti, şi veseli ca Bulă/Păcală, cu sau fără datorii :).
Related Posts:
