SHARE

IMG_0072Ştefan, omul cu chitara, mi-a apărut în faţă aşezat pe ţeava de gaz din faţa Liceului Mihai Viteazul, cu fresca aceea incredibilă,  singurul motiv pentru care am ajuns în ziua aceea în . Am vrut să fotografiez tabloul căzut parcă din altă lume şi ţintuit pe peretele şcolii. Sub ditamai chipul luminos al minerului din frescă, Ştefan şi strădarii din jurul lui se ciondăneau nu ştiu pentru ce. Eu am oprit maşina, am ridicat din umeri, m-am îndreptat spre perete şi am tras câteva fotografii. Bineînţeles, unul dintre cei  aşezaţi pe ţeava de gaz m-a întrebat wtf? Mă rog, am trecut peste asta, personajul oricum nu era interesant, însă chitaristul de lângă mi-a stârnit curiozitatea. L-am pus să cânte un pic, apoi am plecat. Am simţit aşa un pic în vocea lui un regret, în timp ce improviza versurile lui Adrian Păunescu şi muzica lui Vasile Şeicaru. (Am găsit melodia pe net, mi se părea cunoscută). Interesant omul, cu chitara lui de greiere, cu copiii lui trimişi la fier vechi şi la furat, cu un boschetar trântit de alcool, alături, pe care nu l-am mai băgat în cadru. Un peisaj pitoresc, în care singurul personaj uman cu-adevărat mi se părea chitaristul. Dar, cam atât cu filosofia. Oricum, mi-a trecut prin gând că, uite, omul din faţa mea putea fi, făcând alte alegeri în trecut, cu totul altcineva.

Related Posts: