SHARE

hhhZilele trecute am făcut cunoştinţă cu primul cerşetor cu autorizaţie de la primărie. Omul locuieşte în Petrila şi face naveta în Petroşani pentru a cerşi sau, mă rog, pentru a le cânta la acordeon trecătorilor. Pentru „a-şi face treaba cu acordeonul”, ar fi mai corect spus. Cerşetorul cu autorizaţie de liber-profesionist, că doar nu puteau să îi dea cei de la Primăria Petrila direct autorizaţie de cerşetor, are o poveste ciudată. Cântă şi cere bani pentru a le achiziţiona celor patru copii ai săi surdo-muţi (din cinci) câte două aparate auditive. În cinci ani de la certificarea sa, Jan Drosu nu a reuşit să pună deoparte niciun leu pentru aparatele auditive. E trist, într-un fel. Povestea lui mă face să mă gândesc dacă nu cumva nici meseria de cerşetor nu mai e ce era o dată. Sau pur şi simplu omul nu are noroc să strângă vreun ban pentru copiii săi de pe urma ei. Mă întreb atunci, de ce s-a încăpăţânat să o practice în continuare. Sigur, sunt cazuri „fericite” de cerşetori, „la negru” am putea spune, în care titularii acestor posturi şi-au asigurat nu doar un trai decent, dar şi ceva pe deasupra. Au maşini şi case frumoase şi uneori, când sunt prinşi de jandarmi, scot la iveală desagile cu bani, pe care le pot păstra, chiar dacă primesc amenzi de câte 100 de lei. Mi-am amintit de cerşetorul cu autorizaţie când m-am trezit cu un telefon de la el, în care m-a anunţat că a venit cu acordeonul în şi vrea să rămână aici, măcar peste noapte, şi că ar fi bine dacă ar găsi pe cineva care i-ar da ceva bani şi ceva mâncare, că doar e cerşetor autorizat. Şi artist, iar artiştii nu au niciodată bani, fie ei şi cerşetori. Textul-complet-aici!

Related Posts: