În ultimele luni de facultate am stat prin biblioteca (BCU) din Cluj şi am tot răsfoit la ziare vechi, din anii 1946 – 1949.
Mi-am făcut lucrarea de diplomă pe tema asta și… mi-au plăcut ziarele alea: Dimineaţa, Viitorul, Curentul, Curierul, Curierul Nou, câte au fost atunci, pe care apoi comuniştii le-au închis brutal, cum altfel?
<Le-au înlocuit cu Scânteia, Scânteia tineretului/satelor, Contemporanul, Flacăra şi alte periodice, inclusiv Drumul Socialismului… de Hunedoara. DS-ul nostru, bineînţeles, am fost curios să văd ce era cu el.
Se scria într-un fel ce pare ridicol acum, dar au fost şi oameni buni de presă pe atunci, jurnalişti – oameni care ar putea vorbi la nesfârşit despre meritele lor, despre jurnalism în general, care au o mulţime de poveşti despre anii de comunism pe care eu abia i-am prins.
Atâta doar, că presa de atunci şi cea de acum sunt, să zicem, două galaxii diferite. Iar unul care şi-a petrecut ani lucrând în presa “commy”, oricât de jurnalist ar fi fost, nu are ce face în presa asta “degenerată” a prezentului.
Mai citesc comentariile unora dintre veteranii de presă de HD, despre cât de nenorociţi sunt reporterii de azi care caută senzaţionalul cu orice preţ, care scriu prostii, care distrug presa şi multe altele. Comentariile astea mă fac să mă gândesc cum ar fi fost să lucrez în presă pe vremea aia, să scriu un articol la două zile şi să iau bani şi să am impresia despre mine că nu sunt doar o rotiţă, ci un om de temut, în slujba poporului evident… Să merg în documentare pe la sate, prin fabrici şi uzine, să vin cu portbagajul Daciei 1310 plin cu borcane cu murături şi plase cu găini şi să scriu lucruri frumoase despre oamenii muncii. 🙂