Nu am mai scris de mult timp despre Corvinul. Mai devreme, nu ştiu cum s-a făcut de mi-au revenit în minte câteva dintre amintirile din vremea copilăriei legate de echipa din Hunedoara şi de mine.
La bloc, ne-am apucat să scriem Hai Corvinu’!!! pe peretele centralei termice. Eu şi Răzvan. Nu ştiu câţi ani aveam atunci, eram la şcoală. Am scris cu litere mari şi ne-a luat o după-amiază întreagă să terminăm opera, zugrăvită cu unsoare. Timpul şi ploile au şters mesajul nostru, dar mi-a rămas gândul la el. Îl vedeam ori de câte ori scoteam capul pe fereastra de la bucătărie.
<Tot în vremea aia am început să merg la meciuri şi nu mai ştiu de ce eram destul de emoţionat. Mai ales că aveam galeria noastră, probabil nu ne auzea nimeni în forfota stadionului, dar aveam steaguri din pânză alb-albastră, pe care le fluturam într-un colţ al tribunei principale, sus, unde chiar că nu eram băgaţi în seamă. Apoi am ajuns şi la galeria mare, aia a lui Nea Martin, de la tribuna de metal arhiplină la meciuri. Au fost nişte vremuri ciudate.
Mi-am tot dorit să ajung fotbalist, dar, na, mi-au plăcut şi scrisul şi cititul chiar dacă dormeam cu mingea lângă pat şi visam la Corvinul şi la fotbal, şi la cântecele alea din galerie care îţi făceau pielea ca de găină. “Luptă, Corvinul dacă ne iubeşti” şi alte refrenuri înduioşătoare! A fost ok!
Corvinul a fost idealizat de fani, păcat de cei care au condus clubul în anii 2000 şi l-au aruncat în dezastru.
Related Posts:
