- „În cel mai gros întuneric din fundul pământului, toată mina se zguduie din temelii“ – Geo Bogza
- În anii interbelici, munca în minele de aur din munţii Metaliferi era extrem de dificilă. Cele mai multe dintre ele încă nu erau dotate cu echipamente mecanizate.
„Să nu se creadă că minieritul e aşa de uşor, ca şi când te aşezi Ia blidul cu mămăligă cu lapte. Nu, nu, nu e un Canaan atât de fericit! Cu câtă greutate se fac găurile Inlăuntrul minei, cu sfredele mari (nişte dălţi de oţel, lungi de un metru), în muntele de piatră vânătă şi tare ca cremenea de aruncă scântei. Câte lovituri de puşcă (ciocan mare şi greu de 3 – 4 kilograme) trebuie date în capătul sfredelului şi cu toate aceste doi oameni în 8 ore, abia fac 5 – 6 găuri, în care se introduce apoi cu mare grijă dinamită, aprinzându-se, pe când ies muncitorii afară. Detunătură înfiorătoare în măruntaiele pământului zguduindu-se întreg muntele, când explodează câte 20—25 de dinamite deodată. Explozibilile rup piatră multă, fac un fum foarte greu de suportat Ia cei cu plămânii slabi, căci combinat de multe ori cu gazele rele din pământ fac să ameţească cel slab, scoţându-l alţii afară, altfel acela moare”, scria preotul Sabin Olea, în ziarul Unirea Poporului, apărut la Blaj (1919 – 1948), într-un articol dedicat familiei Albini, din 1937.
Geo Bogza a scris extrem de interesant despre viața băieșilor
Aurul era atât de ascuns şi împrăştiat prin piatră, încât foarte rareori se putea găsi câte-un firicel (filou) cu ochii liberi, ori prăfuit sub forme de steluţe, completă autorul. „Când se găsesc de acestea, atunci e mare noroc. Din minereul bun se duce pentru pisat în şteampuri, unde apoi cu ajutorul apei se spală şi cu ajutorul mercurului (argint viu) se prinde praful de aur ce este măcinat de-o dată cu piatra. Abia atunci se ştie rezultatul, pentru ce s-a muncit mult şi s-a cheltuit şi mai mult”, relata Sabin Olea.
În minele particulare de aur, munca şi primejdiile cărora trebuiau să le facă faţă oamenii erau mult mai mari faţă de cele ale statului, scria publicistul Geo Bogza (1908 – 1993), în volumul „Ţări de piatră, de foc şi de pământ” (1939).
„Pe timp de iarnă, minerii de la mina Statului, unde lucrul e reglementat, văd lumina zilei la ora trei după amiază. Ceilalţi, cari lucrează în mine particulare sau pe cont propriu, n-o văd niciodată. Dintre aceştia, sunt mulţi la Roşia-Montană. Ei lucrează minele «în dijmă», aşa cum ţăranii lipsiţi de pământ lucrau câmpul proprietarului. Sunt oamenii cei mai săraci din sat şi proprietarii îi lasă înăuntru să scoată minereu, oprindu-şi din zece măsuri, două. În alte părţi sunt ingineri în permanenţă, studiind terenul, prevenind pe cât se poate accidentele; în alte părţi sunt motoare, instalaţii electrice, vagonete; la Roşia-Montană, în minele de cari a fost vorba, nu sunt decât oameni în mână cu un ciocan şi o daltă. Niciun fel de instalaţie. O poartă de lemn la gura minei şi atât. Încolo, mina sau baia cum îi zic oamenii, o hrubă adâncă, neagră, plină de văgăuni şi de prăpăstii din fundul cărora minereul este scos în cel mai fericit caz cu roaba, dacă nu cu sacul în spinare”, relata scriitorul.
Cu sacul în spinare, felinarul în mână şi „patronul” de dinamită în buzunar, minerii pătrundeau în subteranul galeriilor fără niciun fel de protecţie. „Băeşul coboară la sute de metri în pământ să caute aur. Aur? Aur. Dar ce fel de auri Nici dracul dacă ar fi răpit un înger din cer şi ar fi avut voie să-l mineralizeze, să-l împrăştie şi să-l ascundă cum i-o plăcea, nu l-ar fi ascuns mai bine.
În fundul pământului de tot, după ce cobori o oră întreagă, mergi apoi printre bolovani, te strecori pe lângă o prăpastie, te târăşti pe burtă vreo sută de metri, urci puţin, cobori din nou şi iar strecurându-te printr-o gaură de şarpe, ajungi la aur. Adică la o stâncă tare, printre ai cărei pori, Ia fiecare metru cub, se găseşte împrăştiat, de nu-l poţi vedea cu ochiul liber, două fire de aur.
Oamenii pun mâna pe ciocan, pe daltă şi pe dinamită şi încep să sfredelească şi să sfărîme stânca. După aceea trebue să facă drumul înapoi, cu sacul de minereu în spate, târându-se pe burtă, strecurându-se pe stânci, ţinându-l uneori între dinţi. Toate acestea în fundul pământului, în cel mai gros întuneric care a domnit vreodată pe lume. În timp ce toată mina se zguduie din temelii de bubuiturile dinamitei, teroare auditivă mai grozavă decât a unui bombardament de artilerie”, scria Geo Bogza.
Unii dintre mineri se rătăceau prin labirintul de galerii din adâncurile pământului şi rămâneau zile în şir, în întunericul acestora.
„E nenorocirea care se poate întâmpla cel mai des în minele particulare, unde oamenii umblă câte unul singur, kilometri întregi, prin văgăuni pustii. De câte ori pornesc în mină, minerii au grijă să aibă la ei o cutie de chibrituri. De pe urma exploziilor sau a unor curenţi cari se formează între galerii, în nenumărate rânduri felinarul se stinge şi minerul rămâne scufundat într-un întuneric opac, prin care cea mai vagă orientare e exclusă. Sunt sutele de galerii prin cari trebuie să treacă din una în alta. Sunt apoi prăpăstiile, grotele. Nici pipăind ca orbii nu s-ar putea întoarce afară. Minerul trebuie să aibă neapărat cu ce să-şi reaprindă felinarul. Dar uneori chibriturile s-au terminat. Alteori le-a pierdut din buzunar, sau carbidul e acela care s-a isprăvit în felinar. Atunci nu mai are de făcut altceva decât să stea în întunericul compact şi să aştepte. Trec uneori zile întregi. Acolo, pe galerii, în fundul pământului. Nu e nevoie de prea multă imaginaţie, de o minte excesiv de superstiţioasă pentru a vedea în curând cum din beznele adânci se desprind balauri, fel de fel de duhuri ale minei”, relata publicistul.
Despre minele de aur din județul Hunedoara, puteți citi pe adevarul.ro.
Related Posts:
