SHARE

Nu mi-a plăcut niciodată să fac vizite la Finanţe, în . Zilele astea a fost cazul, pentru că m-am trezit cu cardurile blocate pentru o restanţă la impozite de 150 de lei. M-au înştiinţat pe mail că mi s-a pus poprire pe conturi şi că trebuie să plătesc repede, dacă mai vreau să le folosesc. M-au anunţat cei de la bancă, evident, nu cei de la ANAF, deşi restanţa era de prin iunie. E mai bine aşa – oricum am oroare de scrisorile lor trimise din underworld, de la C.P.-urile imposibile, epistolele cuneiforme aducătoare numai de veşti proaste. Măcar ăia de la bancă atunci când trimit oferte sau facturi au grijă să pună ceva culoare în mailurile lor.

Aşadar m-am prezentat la ANAF, nu înainte de a mă pregăti sufleteşte pentru ceea ce ştiam că va urma: cozi la ghişee, timp pierdut între ele, oameni dezinteresaţi, un decor şters al dulapurilor cu dosare gata să se prăvălească sau să îşi înghită slujbaşii, de altfel oameni cumsecade.

În prima zi nu am putut plăti restanţa la impozitul pe venit, pe motiv că am ajuns cam târziu, iar programul de încasări se terminase. Programul cu publicul funcţiona, dar fără plăţi, aşa că m-am mulţumit să vin a doua zi.

Astfel, ieri, m-am tot plimbat pe la ghişee, întrebându-mă dacă sunt eu de vină că nu le nimeresc sau sistemul e cumva ciudat, pentru că trebuie să treci pe la trei angajate ca să plăteşti: prima îţi eliberează o adeverinţă, a doua o preia şi te îndrumă la ghişeul unde plăteşti, a treia îţi ia banii şi îţi dă chitanţa. Apoi trebuie să te întorci la prima. Aşa am făcut. Mi-a zis femeia să trec şi a doua zi, ca să mi se elibereze o altă adeverinţă pe care să o duc la bancă, pentru ridicarea “sechestrului” pe card. “Dar nu se poate, cumva, să nu mai fac nişte drumuri în plus  adică să trimiteţi înştiinţarea electronic direct la bănci?”. Zice că se poate şi aşa, dar poate dura vreo lună. Mai bine e să vin a doua zi, că e  sigur.

Am ajuns aşadar azi, din nou, la Finanţe. Şi, recunosc, după câteva minute de aşteptare şi dezorientare am găsit biroul unde speram că o să îmi dea oamenii o adeverinţă, să plec cu ea la bancă. “Aveţi chitanţa că aţi plătit?”, mă întreabă funcţionara. Nu e nevoie să descriu tonul ei. Am scotocit prin ghiozdanul de 20 de kilograme în care port cel puţin 20 de lucruri, dar degeaba. Supărată, îmi zice: “Dar CNP aveţi?”. Îi zic: “NU!”. Femeia tace zăpăcită şi se uită la mine, de parcă nu ar mai fi văzut om fără CNP. Încerc să o liniştesc. “A fost o glumă, am CNP”, ştiind că în ziua de azi cam toată lumea are CNP, mai ales cei care sunt chemaţi să îşi plătească tot felul de taxe obscure la Finanţe. Bineînţeles că nu a râs. Cu glumele nu e de mers la ghişee. Ăia doar îţi iau banii, te învârt prin faţa pervazurilor lor, te lasă să aştepţi – probabil asta face parte din sarcina de serviciu, îşi deschid gemuleţele de la cuştile lor ca şi cum ţi-ar face o favoare, apoi te umplu de hârtii şi îţi mai cer şi altele în plus. Femeia mi-a zis să vin mâine după adeverinţă, probabil afectată de răspunsul meu “glumeţ”. Putea, bineînţeles, să îmi dea adeverinţa aia pe loc, dar de ce ar fi făcut-o?

Related Posts: