SHARE

Zilele trecute am văzut Spotlight și am rămas cu o impresie profundă, care probabil va ține multă vreme de acum încolo. Filmul nu este spectaculos, însă mi-a arătat cum arată, de fapt, presa adevărată. Din păcate, cu gândul la film, cu imaginile redacției din Boston în minte, m-am raportat la redacțiile locale, că și Boston Globe era tot un fel de ziar local. O alegere nefericită, care mi-a adus un sentiment de dezamăgire. Cu gândul la Spotlight am ajuns să constat că nu ar trebui să mai considerăm că ”facem ” prin . Că a te întrece de dimineața până seara cu colegii de la redacțiile concurente care dă mai multe share-uri sau care postează primul ”știrea” despre un accident sau cine știe ce ispravă de pe buletinul Poliției sau de la ISU (dacă e cu poze primite, cu atât mai mult) nu e jurnalism. Dacă iei la rând toate comunicatele și le schimbi numai titlul, înainte de a le vârî în paginile ziarului și pe net, tot nu e presă. Dacă mergi la conferințele unor politicieni și la ședințele de Consiliu Local sau la conferințele de la Consiliul Județean și scrii în funcție de interesele tale, tot nu e ceva cu care să te lauzi. Așa subțire cum e presa locală, așa bătută de soartă, însă, tot am impresia că unii dintre cei care ”o onorează” cu numele n-ar fi trebuit vreodată să ia pixul în mână și tastatura în brațe. Și am ajuns să cred că alții pur și simplu nu pot mai mult decât a scrie după dictare. Dar e doar părerea mea și poate o fi influențată de Spotlight, poate de nemulțumirile mele personale.

Presa locală moare încet și sigur căzând în capcana subiectelor servite de instituții și de așa-zișii politicieni, cei mai mulți dintre ei niște incompetenți cu fumuri, foste slugi parvenite. Doamne ferește.

Related Posts: