În urmă cu aproape două milenii, poate chiar în locurile unde trăim acum (eu, Hunedoara, la poalele unei cetăți dacice, în ținutul cel mai romanizat de la începutul secolului al doilea, la doi pași de centrul primului mare oraș roman din Dacia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa), zilele acestea de decembrie erau dedicate uneia dintre marile sărbători ale anticilor. Dacii și romanii probabil luau parte la festivalul care a inspirat (prin unele obiceiuri reinterpretate) Crăciunul. Aveau pe atunci alți zei, iar sărbătoarea se numea Saturnalia.
Ca și acum, de Crăciun, când ne bucurăm de Nașterea Domnului, Saturnaliile erau o sărbătoare a bucuriei, a ospețelor, a darurilor și a luminii. Multe dintre obiceiuri au fost reinterpretate de români și de creștini, semn că lucrurile bune au rezistat timpului.
Îmi vine în minte tradiția românească a „pomenii porcului”, cu cârnați și alte preparate pe care anticii le cunoșteau bine și se înfruptau din ele. Avem luminițele cu care ne împodobim casele, pomii de Crăciun și orașele, reminiscențe ale lumânărilor și figurinelor de ceară dăruite la sfârșitul Saturnaliilor de antici, conform unei tradiții care ar fi inspirat cadourile moderne.
Avem și prăjiturile nelipsite de pe mese, inspirate de plăcintele și turtele sacre aduse ca ofrandă zeilor și apoi savurate în zilele de sărbătoare. Rețete vechi ale prăjiturilor sacre, de peste două mii de ani, s-au păstrat și merg bine: plăcinte cu brânză, nuci și miere, coapte pe vatră sau sub clopote de lut (la țară, în Oltenia, știu că încă se mai folosește țestul pentru coacerea lor – moștenirea multor tradiții antice fiind vizibilă cu acuratețe acolo).
Avem și mersul la colindat: nu știu ce cântece se cântau în vremea Daciei romane, dar oamenii mergeau din casă în casă, ieșeau pe străzi, împărțeau daruri (simbolice adesea), chiuiau și își strigau bucuria (poate lucrurile s-au mai așezat un pic și lumea și-a zis: hai să facem niște versuri frumoase). Și, poate partea cea mai frumoasă păstrată de la sărbătorile arhaice: zilele libere de decembrie, când muncitorii luau pauză, comerțul se oprea și el, poate și bătăliile se amânau. Și romanii au mărit această sărbătoare a Saturnaliilor, ajungând de la o zi liberă la șapte (să simtă lumea concediul).
Iar bucuria era completată de Solstițiu, momentul din an când zilele încep să crească, iar timpul și natura o iau de la început. An de an, revenim și noi la acele zile în care nu numai că „soarele stă pe loc”, dar în care o luăm și noi de la început, odată cu natura, și ne reîntoarcem cumva, simbolic, în perioada de la începuturi, fără să o agățăm de vreun calendar: un timp în care divinitatea trăia mult mai aproape de noi, pe pământ. Sărbătoarea Nașterii Domnului este, astfel, plină de semnificații, unele cu mult mai vechi decât timpul nașterii Sale. Le-am păstrat, poate, inconștient, în toate cele pe care le-am enumerat (or mai fi și altele, cu siguranță), așa că merită să ne bucurăm de ele și să le retrăim an de an, ca și cum timpul se regenerează în jurul nostru și ne oferă noi posibilități.
Related Posts:
