O zi din viaţa unui deţinut din lagărele Gulagului… Mi-a fost uşor să citesc cartea, mai ales ca are maxim 80 de pagini. Cel mai mult m-a fascinat scena deţinuţilor strânşi în jurul unui termometru, pentru a vedea dacă temperatura coboară sub minus 40 de grade Celsius. Dacă ar fi coborât, nu mai erau scoşi la muncă. Dar nu se întâmpla asta, în ciuda speranţelor lor, ale celor care le mai păstrau.
Trecură pe lângă îngrăditura înaltă de scânduri care împrejmuia închisoarea de piatră din interiorul lagărului, pe lângă sârma ghimpată care împrejmuia brutăria, apoi pe lângă baraca întunecoasă a comandamentului, în colţul căreia, pe un stâlp, atârna o bucată de şină învelită într-un strat gros de promoroacă şi, în sfârşit, pe lângă un alt stâlp, pe care, aşezat la un loc ferit, ca să nu indice o temperatură prea scăzută, se afla un termometru acoperit şi el, în întregime, de promoroacă. Şuhov aruncă în treacăt o privire plină de speranţe spre micul tub alb-lăptos: dacă ar arăta patruzeci şi unu de grade n-ar trebui să-i mâne la lucru. Astăzi, însă, termometrul nu avea de gând să coboare spre patruzeci.
Unul dintre deţinuţii mai sprinteni se urcase pe stâlp, pentru a curăţa termometrul de promoroacă:
Cei de jos îl sfătuiau:
— Nu sufla asupra lui, se ridică!
— N-are decât, tot una-i…
Tiurin, şeful brigăzii 104 nu era printre ei. Şuhov lăsă găleata jos şi împreunând-şi mâinile băgate în mâneci îl privi cu interes.
Cel de pe stâlp spuse răguşit:
— Douăzeci şi şapte şi jumătate, afurisitul!
Şi, după ce mai privi odată termometrul, pentru mai multă siguranţă, sări jos.
— Nu-i bun, minte întotdeauna — zise cineva. Au vreun interes să atârne un termometru bun în zonă?
Asta a fost scena care m-a impresionat. În cărţile scrise de Soljeniţîn e o abundenţă incredibilă de povestiri, de fragmente de viaţă, decupate din altă lume. E ca şi cum i-ai întâlni pe oamenii ăia şi le-ai vorbi, dar şi-ar fi greu să crezi că sunt reali. În Arhipelagul Gulag, al lui Soljeniţîn m-am cam pierdut cu totul. E o carte vastă ca un ocean. Nu ştiu dacă am apucat să termin de citit Arhipelagulul Gulag, de fapt sigur nu, nu ştiu unde am rămas, pentru că am citit pe sărite şi încă mai citesc la el, aproape că poţi deveni dependent, cred, de cartea aia.
La Soljeniţîn mi-a plăcut şi discursul său despre presă şi despre dreptul “de a nu şti”:
Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii şi vorbe în vânt. O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii.
Related Posts:
