SHARE

Azi dimineaţă, pe holurile Judecătoriei am văzut două monumente vii ale tristeţii: doi foşti soţi certându-se în grup, împreună cu avocaţii lor şi în aşteptarea instanţei, pentru mărunţişul de adunat sau de scăzut la suma convenită partajului. Spun tristeţe, nu pentru că oamenii ar fi avut feţele triste. Scena aia întunecoasă cu ei în prim-plan era tristă: el înfuriat şi nerăbdător, plimbându-se în cerc în jurul mesei, de care ea, tăcută şi încrâncenată, îşi rezema coatele. Şi avocaţii… care încercau să nu le mai prelungească agonia acelor trăiri neaşteptate, căci mă gândesc că oamenii ăia când au hotărât să devină soţ şi soţie nu ar fi putut crede că totul o să se sfârşească pe holurile judecătoriei.

Am şi un amic care trece prin şi, din ce povesteşte, (şi povesteşte continuu, nu se mai satură de povestit) am ajuns să cred că partajul e unul dintre cele mai urâte evenimente pe care le oferă uneori viaţa, aproape un fel de motiv pentru a nu te căsători. Nu ştiu de ce să alegi să treci prin asemenea momente şi să le tot prelungeşti, luni întregi, poate ani. Să ajungi să te judeci pentru ghemurile de lână sau pentru cine a cumpărat aragazul şi cine l-a folosit… Nu-mi plac deloc chestiile astea. Eu aş zice: ia tot şi lasă-mă în pace :).

Related Posts: