SHARE

De ani întregi ne-am obişnuit să privim spre apus, dincolo de graniţele din ce în ce mai subţiri în speranţele noastre, ne-am uitat spre ţările din ce în ce mai apropiate şi mai primitoare în gândul la ele. Ne-am mai împuţinat, vrând să lăsăm în urmă viaţa de aici, din oraşele degradate, urcându-ne apoi în autocare şi în avioane cu destinaţii aproape necunoscute.

Unii dintre noi au ajuns departe: cu ani de străinătate în spate, s-au obişnuit cu traiul chinuit în mediocritatea pe care le-o oferă Occidentul şi poate nici nu îşi mai doresc să se întoarcă prea curând. Alţi hunedoreni înstrăinaţi tânjesc după viaţa printre ai lor, chiar şi cea la fel de chinuită cum au lăsat-o, la fel de lipsită de perspective ca în trecut.

A fi sau a nu fi departe de casă

Am ajuns să mă întreb câţi mai suntem: câţi tineri au mai rămas în şi în , când cea mai mare parte dintre apropiaţii cu care mai corespondez pe Facebook îmi scriu “de la capătul lumii”. Primele “iubite” din viaţa mea au plecat de mult în afara ţării. (Nu din cauza mea, bineînţeles). În zilele de şcoală generală şi liceu, când ne puteam încă lăuda cu rudele din Occident, cei care aveau aşa ceva, nu îmi imaginam o astfel de soartă pentru ele. Şi nici pentru alţi tineri hunedoreni, bineînţeles, dar de data aceasta m-am raportat la fostele „iubite”, din motive ce ţin de Ziua de 8 Martie.

Continuarea AICI: JURNAL VIRTUAL. Unde plecăm când nu ne vedem viitorul?

Related Posts: