Gialacuta este unul dintre cele mai triste locuri unde poţi ajunge. Am scris despre el că ar fi ca dintr-o vale a plângerii. Oamenii care încă mai stau acolo nu au nimic decât singurătate. Pe drum mă gândeam ce am putea face pentru ei. Noi. Nu ştiu care noi, dar ar fi fain să existe acest noi, acei oameni care se gândesc la suferinţa celorlalţi. Aşa tristeţe e în locurile alea! În Gialacuta mai trăiesc cinci oameni. Bătrâni, bolnavi, neputincioşi fizic şi psihic. Oamenii ăia sunt cufundaţi până în gât în suferinţa lor.
Am mai fost în sate cu bătrâni singuratici, dar parcă niciunde şi doar acolo, pe valea aia ascunsă de pădure şi buruieni, tristeţea a pus cu totul stăpânire pe ei. Şi teama. Pentru că sunt singuri, bătrâni şi bolnavi. Şi probabil se tem că vor fi victimele tâlharilor. Ori că vor muri singuri.
În Gialacuta, satul aflat la doar 30 de kilometri de municipiul Deva, mai locuiesc doar cinci oameni, cu toţii bătrâni şi bolnavi, unii în imposibilitatea de a se deplasa, ţintuiţi în căsuţele în jurul cărora totul pare să se prăbuşească. În satul în care în urmă cu trei ani biserica veche de trei secole a ars sub privirile neputincioase ale bătrânilor, oamenii privesc spre viitor cu resemnare.
„Gialacuta, loc frumos în urmă cu ani buni, cu zeci de case locuite, va pieri o dată cu noi”, spune Ana Rus (89 de ani), una dintre cele trei femei rămase în sat. Casa bătrânei a fost ridicată în centrul satului, la poalele bisericii şi a cimitirului. De jur împrejurul ei, doar crucile de pe deal au rămas în picioare. Biserica a fost mistuită, iar pereţii caselor foştilor vecini au început să se prăvălească unul câte unul. Femeia se gândeşte la sărbători cu tristeţe.
“A fost de bine, în anii trecuţi, când veneau copiii la mine, de sărbători. Acum un an însă, un copil de-al meu, nepotul meu, a murit. Aş fi vrut să mă duc eu în locul lui şi să fiu îngropată aici, în deal, lângă soţul mei”, povesteşte Ana, cu lacrimi în ochi.
Tristeţe şi singurătate
Femeia, care se numără printre cei cinci oameni rămaşi în Gialacuta, a trecut în ultimele luni prin necazuri mari. S-a îmbolnăvit, iar singurătatea nu a ajutat-o cu nimic. „Când eşti singur într-un astfel de loc, în care nu ai cui cere ajutor, boala te aduce aproape de moarte”, spune Ana. A fost totuşi internată într-un centru de îngrijire din Brănişca, apoi a fost purtată prin alte spitale şi cabinete medicale.„În azilul unde am fost dusă, am văzut oameni că mor şi în stânga şi în dreapta mea. Nu am vrut să rămân acolo. M-am întors acasă, aşa bolnavă cum eram, măcar să mor aici, în casa mea”, a povestit bătrâna. Femeia priveşte cu jale spre cimitirul din deal, aflat la câteva zeci de metri de casa ei. În urmă cu trei ani, Ana Rus asista neputincioasă la incendiul care a mistuit pe veci biserica din deal. S-a întâmplat într-o noapte de martie, în care flăcările au cuprins întâi păşunile şi apoi biserica. Femeia a văzut flăcările, dar nu a avut pe cine chema în ajutor, în satul pustiu. S-a rugat întreaga noapte, însă până dimineaţă, biserica se făcuse cenuşă. Doar bucăţi din acoperişul de tablă au rămas din lăcaşul la care bătrâna urca în fiecare duminică. De sărbători, Ana îşi doreşte măcar să vadă preotul în sat. Până la biserica din satul vecin, Furcşoara, aflată la cinci kilometri, femeia nu mai poate merge. Are 89 de ani şi nu o mai ţin puterile. Continuarea AICI!
Related Posts:
