- Eram destul de mic, dar obișnuit cu călătoriile cu trenul. Acceleratul ajungea la ora 12 – 1 noaptea în Simeria, iar pe la patru dimineața îmi puteam continua drumul la Hunedoara cu personalul Simeria – Hunedoara, ce trecea prin combinat. Așa erau legăturile… Dar ce să faci în trei ore, noaptea, în Simeria? 🫣
Varianta de a coborî în stația învecinată, Deva, nu avea niciun rost. Lumea nu își permitea atunci vreun taxi de la Deva la Hunedoara. Autobuze erau pe la 7 dimineața. Și în Simeria erau taxiuri, dar mai puține, iar distanța până la Hunedoara era cam aceeași – vreo 15 kilometri. Tot scump 🤔.
Într-o astfel de noapte, am pornit pe jos, împreună cu un prieten, din Simeria spre Hunedoara. Cineva ne-a adus până la Sântuhalm. De acolo ne-am afundat în beznă pe drumul Sântuhalm – Hunedoara (10 kilometri până acasă). Dar la scurt timp am avut din nou noroc de ocazie. Ne-a luat altul cu mașina și ne-a lăsat bine, la doi pași de bloc. Nu mai aveam bani, dar totuși ne-a dus omul.
<Altfel… trebuia să străbatem acel ținut al întunericului de atunci, pe marginea șoselei pustii, ce trecea prin zone industriale și post industriale, ocupate de haite de câini rătăcitori și cine știe ce o mai fi fost până în orașul nostru. Tot dimineața ajungeam, dar mai șifonați și cred că ne prindea personalul din urmă.
Lumea aștepta, de obicei, în gara atunci ponosită și murdară a Simeriei, cu lumini chioare în sălile mari și călduroase uneori, îmbibate de mirosuri de oameni obosiți de pe drum, de bagaje greoaie, înghesuite și târâte pe coridoarele trenurilor, folosite apoi pe post de șezători și perne. Împărțeam atunci gara cu hunedoreni și cu călători din toate colțurile țării, dar și cu unii „locatari” cu vieți agitate și tulburate…
- (Se lucrează acum la ea și își recapătă strălucirea din anii 1900).
În nopțile de atunci așteptam cu orele să se “formeze“ trenul de Hunedoara în stație, tren care aștepta și el alte trenuri, până veneau și plecau toate de rămânea gara pustie, iar când în sfârșit ne puteam căuta loc în vagoanele personalului, mai așteptam încă vreo oră, cuminți în întuneric – n-avea rost să îi trezim pe cei care se lăsau furați de somn, înghesuiți pe banchetele de mușama – șuieratul izbăvitor al punerii sale în mișcare.
Vara, până acasă, puteam prinde primele lumini gri și roșiatice ale dimineții. În restul timpului, ajungeam încă pe întuneric în gară. Pe ultimii kilometri ai căii ferate, de la combinat la stația finală, locomotivele păreau că se poticnesc ostenite de sarcină și travaliu.
Uneori mă gândeam dacă ar fi bine să cobor din mersul trenului pe la Ceangăi, să fiu mai aproape de casă. Dar… mai răbdam un pic până când, cu ultimele puteri garnitura aluneca pe prima linie din fața peronului, uneori aglomerat de familiile celor care își așteptau „excursioniștii” încărcați cu bagaje.
Taxi-urile din fața gării se ocupau repede. Eu, cum de obicei nu prea aveam ce aduce, porneam pe jos, spre Micro 5. Drumul gării era pustiu și prăfuit, iar dinspre combinat se auzeau schelăiturile câinilor.
Haitele treceau de colo colo pe străduțele și bulevardul slab luminat, mărginit pe de-o parte de blocuri, pe cealaltă de construcțiile vechii industrii și ale Ceangăiului – noroc că lumina dimineții începea să pătrundă negura, conturând formele clădirilor nedefinite și trezind orașul din adormire.
*Mă gândesc la lucrurile astea uneori, când trec pe „Drumul Corvinilor” ori când străbat șoseaua Hunedoara – Deva. Totul pare schimbat. Zonele neprietenoase pe care mi le imaginam în acea noapte au lăsat locul șirurilor de case noi, de pensiuni, de ce s-a mai construit între Hunedoara și Sântuhalm. În afara câtorva câini rătăciți, probabil noaptea nu ai avea vreo altă grijă să pleci la drum.
De pe drumul gării – numit acum și „drumul Corvinilor” pentru că duce mai degrabă la castel decât la gara Hunedoarei – de unde trenurile nu mai pleacă din 2018 – întunericul s-a risipit treptat în ultimii ani.
Mai multe centre comerciale, benzinării și fast-food-uri au fost ridicate peste terenurile virane rămase în urma „industriei ușoare” din comunism și oferă împreună câteva sute de locuri de muncă. Zona asta a orașului pare pe drumul cel bun pentru comunitate. Iar dacă e ok pentru „cetate”, atunci trebuie să fie ok și pentru locuitorii ei, chiar și gândindu-mă că mie nu-mi trebuie MC Donalds sau KFC – n-aș recomanda ce se consumă acolo 👀.
Dar… Dacă au adus și ele niște locuri de muncă în oraș, pe lângă Altex, Lidl, Dedeman și ce s-a mai construit pe centură, este ok. Vremea „făbricilor” și uzinelor în care munceau părinții și bunicii noștri nu i se mai potrivește ca atunci Hunedoarei, la ce forță de muncă se găsește acum în oraș. Vedem cum în combinat, din 500 – 600 de angajați, vreo trei sferturi sunt la vârsta pensionării. Din cablaje, unii au plecat pentru a munci în supermarketuri.
În această bucată de Hunedoara adaptată prezentului, gara și vechea fabrică de pâine au rămas în afara peisajului. Ambele sunt clădiri pitorești ale anilor ‘50 și ar putea fi puse în valoare pentru a redeveni utile comunității. Și întinderea virană a fostului combinat de peste liniile ferate și Cerna, dar și malurile Cernii și traseul mocănițelor ar trebui să devină o parte a Hunedoarei actuale.
(foto Drumul Corvinilor, Primăria Hunedoara)