SHARE

IMG_0102 Nici trenurile nu mai sunt ce au fost. În vremurile romantice, după o călătorie în trenurile foamei – accelerate sau personale – te simţeai sleit şi murdar. Cel puţin eu, care mergeam în Oltenia, dar pentru că erau aşa zise “vremuri romantice” aveau şi o parte frumoasă: erau într-un fel mai comode decât astea cu scaune tapiţate. Ultima dată când am circulat cu trenul, în urmă cu o seară – două, era să dau în claustrofobie. Am petrecut vreo nu ştiu câte ore pe un scaun, la un moment dat încercând să îmi bag picioarele printre picioarele şi valizele călătorilor din faţa mea, de la aceeaşi masă. Şi gesticulând pentru a da de înţeles că ne cerem pe rând scuze unii celorlalţi când ne lovim genunchii. Acum vagoanele cu măsuţe nu mai seamănă deloc cu ălea cu banchete de piele jegoase şi mâzgălite, pe care se întindeau toţi sau îşi aşezau tacticos slana, ceapa. băutura, brânza, ouăle, de preferai să stai pe hol, pe bagaje, decât să îi deranjezi 🙂 .

Compartimentele astea “tip vagon” :)) sunt ok dacă ai de parcurs două – trei staţii, dar nu mai mult că o să îţi vină să o iei pe jos. Eu am mers aproape o noapte într-un astfel de tren. Ei bine, nu m-am gândit că o să călătoresc atâta, dar marfarul ăsta Intercity a avut întârzieri la întârzieri. Programul trenurilor de azi e ca un meci în care arbitru acordă minute de prelungire la minutele de prelungire şi nu ştii niciodată când trenul va ajunge în staţia ta.IMG_0110

E chestie de arbitraj: “de aia fotbalul e aşa frumos”. Dacă îl întrebi pe controlor când ajunge trenul la destinaţia care te interesează, în 90 la sută din cazuri ridică din umeri. E obişnuit omul cu întârzierile, dar ce îi pasă lui de grijile tale? În trenul ăsta al foamei moderne am încercat să aţipesc, dar mi-am dat seama că e imposibil. Şi oricum nu era ok, pentru că i-aş fi deranjat pe ceilalţi. La un moment dat, era un cor de sforăitori în jurul meu, aşa că am luat-o la pas prin vagon să văd care cum a găsit reţeta somnului pe scaunele alea ţepene şi sub neoanele bronzante care luminau ca la Miliţie în capul nostru.trenul din calafat

În vagonul ăla supraglomerat, jumătate dintre călători dormeau chinuiţi: unii cu capul în jos, alţii cu picioarele pe masă, alţii cu capul sub masă, ori lăbărţaţi pe trei, patru, cinci scaune, ori chirciţi ca şobolanii sub câte unul, rezemaţi unii de alţii, de bagaje şi de mânerele scaunelor, ascunşi după perdele ori sub pături – ăsta da vagon de dormit. Mă gândeam unde sunt cele de altădată, cu banchete şi băncuţe triste, unde-s când ai nevoie de ele. Eu eram totuşi un caz “uşor”, la dus am fost singur într-un compartiment cuşetă, iar acum m-am gândit că o să suport călătoria cu gândul la norocul din zilele trecute. În schimb, o pereche de pensionari călătorea din Braşov până în Budapesta cu trenul ăsta şi oamenii nu şi-au luat bilet la cuşetă. Era o diferenţă de 100 – 200 de lei cred, însă bătrâneii s-au gândit la bani şi au zis că suportă drumul. Se chinuie un pic, dar noaptea trece până la urmă. Probabil au şi renunţat la confortul cuşetelor cu gândul la nepoţei.

M-am adus aminte printre altele de biletele alea din carton pe care le composta naşul cu aparatul ăla lui de spart seminţe. Şi de câte călătorii ciudate am făcut cu trenul, şi de dormitul în sălile de aşteptare şi de oboseala, şi de altele, dar o să scriu poate altădată. Până atunci, recomand un text fain aici, despre o călătorie asemănătoare.

Related Posts: