SHARE

Cât vezi cu ochii se întinde pământul, care este de nerecunoscut din cauza nămeţilor de zăpadă şi a gheţii groase care se înalţă de şapte coţi. Acolo veşnic e iarnă. Veşnic suflă Caurii aducători de frig. Soarele niciodată nu-i în stare să împrăştie umbrele palide, nici când, dus de cai, se înalţă pe cer, nici când îşi scaldă în apa înroşită a oceanului carul lui grăbit să alunece în jos. Repede se prinde coajă peste apa ce curge şi valurile fluviului susţin pe spatele lor roţi de car ferecate cu fier. Pe unde mai înainte pluteau corăbii, acum merg care largi. Acolo, oriunde obiectele de arama crapă de ger si hainele îngheaţă pe trup. Vinul, nu de mult încă lichid, se taie acolo cu securea şi lacurile sunt prefăcute până la fund în blocuri compacte de gheaţă.

Picăturile de apă respingătoare din nepieptănatele bărbi îngheaţă şi se prefac în ţurţuri. Şi în timpul acesta ninge mereu. Vitele pier. Boii, cu trupurile lor mari, încremenesc, acoperiţi de zăpadă, iar cerbii, strânşi grămadă, sunt ţintuiţi pe loc sub povara de nea proaspăt căzută. Oamenii îşi duc viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pămînt; adună trunchiuri de stejar şi ulmi întregipe care îi rostogolesc pe vatră şi-i pun pe foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluiesc sub cele şapte stele; sunt bătuţi de vântul de răsărit din munţii Ripei şi îşi acoperă trupurile cu blănuri galbene de animale”, a scris un poet latin, pe nume Vergilius,  acum peste două milenii. Mi se pare incredibil cu câtă profunzime se exprimau oamenii acelei lumi, în timp ce tot mai mulţi dintre noi devenim din ce în ce mai lipsiţi de cuvinte. Continuarea AICI!

Related Posts: