Văd astfel de clădiri în multe orașe. În Calafat, fostul hotel vechi de peste un secol zace în ruină, ca majoritatea clădirilor de epocă din oraș, strălucitoare în trecut (dar cam burgheze pentru gusturile comuniștilor). Ei au construit fabrici și uzine, care au ajuns la fier vechi. La un kilometru – doi mai încolo, bulgarii și românii au ridicat, cu fonduri UE, un pod spectaculos peste Dunăre, care a însemnat vreo 300 de milioane de euro și multe oportunități pentru oraș. Probabil câțiva localnici au știut să profite de ele. Orașul – aproape deloc. Bineînțeles, se crede și aici că alții sunt de vină. Întotdeauna alții…
O familie construiește o fabrică de conserve cu fonduri europene. “Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, când munceam în fabrica de conserve a statului. Erau salarii mici, dar nimeni nu murea de foame. Acum UE ne dă cu o mână și ne ia cu zece”, zice femeia cu fabrica. O intreb: “Dar cât v-a finanțat UE pentru fabrică?” “Păi investiția a fost de 1,5 milioane de euro, noi am pus 150.000, iar restul am primit de la Uniunea Europeană…” Bun… “Și în condițiile astea, credeți că va veni UE să vă ia cu zece mâini, după ce v-a asigurat 1,35 milioane de euro? Adică va veni peste o vreme să le dați 13,5 milioane de euro? Sau credeți că dacă ați fi continuat să munciți pe salariul minim la fabrica din Calafat ați fi putut să susțineți cu 150.000 de euro o astfel de investiție?”
M-a mirat un pic, dar familia cu fabrica rămâne un exemplu de succes, chiar și în ciuda nostalgiei după ăl bătrân. Mă gândesc că dacă oamenii aceștia au putut găsi o soluție de dezvoltare, muncind pe rupte evident și interesându-se ce să facă, alții puteau face mai mult pentru orașul port, în loc să se vaite și să-i acuze pe alții de eșecul lor.
Related Posts:
