- Avram Iancu a fost omagiat la Țebea, locul unde se află mormântul său. Povestea sa este una complexă și evident că nu se reduce la discursurile „patriotarde” vânturate an de an la căpătâiul său și nici nu poate fi reprezentată prin moda pelerinajelor în straie populare, cu lozinci și pancarte ostentative fluturate la umbra gorunului lui Horea.
„Avram Iancu a „ars” într-o epocă în care mulți români din Transilvania au înțeles că nu mai există drum de întoarcere în dorința lor de a fi recunoscuți și tratați la egalitate cu celelalte popoare de aici. (Ne aflam în secolul al XIX-lea și mulți români, majoritari în Ardeal, încă erau tratați ca o populație de mâna a doua, ce păreau sortiți să rămână în „tradiția” îndelungată a iobăgiei – cât să mai păstreze tradiția asta?).
Avram Iancu a fost unul dintre cei care i-au inspirat pe români să lupte pentru libertatea lor, așa cum o făceau și alte popoare, aflate atunci sub plapuma apăsătoare a Imperiului Austriac. Dar sfârșitul a fost cumplit: orașe întregi au fost transformate în cenușă, satele au devenit cimitire, au fost măceluri de nedescris, care nu au folosit nici românilor, nici maghiarilor și, evident, nici lui Avram Iancu.
După încheierea războiului civil din Transilvania anilor 1848–1849, Avram Iancu a ajuns un proscris. Imperiul pe care îl sprijinise sacrificându-și oamenii l-a alungat, românii l-au lăsat singur cu durerea lui, iar majoritatea maghiarilor îl ura de moarte. Unii și-au mai amintit de el doar la moartea lui, când românii au decis să îi facă o înmormântare pe cinste.
Apoi, cu timpul locul său de veci a devenit unul tot mai căutat de români, mai ales de câteva decenii, de când au loc „Serbările Naționale de la Țebea”, unde ceremonialurile dedicate „Regelui munților”, așa cum era numit Avram Iancu, se împletesc cam straniu cu sărbătoarea locală, politico-folcorică, unde vine lumea pentru Iancu, dar și pentru muzică și ceva distracție.
Despre Avram Iancu, sunt sigur că mulți dintre cei care vin la Țebea nu știu mai nimic. Pentru început ar putea citi cartea lui Silviu Dragomir, scrisă în 1924, în tonul epocii, dar bazată pe documente. Silviu Dragomir a fost profesor universitar la Cluj și o autoritate în istoria Transilvaniei și a Revoluției de la 1848. Evident, nu putea fi răsplătit nici el altfel, pentru contribuția sa istorică și academică, decât cu câțiva ani în temniță comunistă.
Related Posts:
