- Cei mai aprigi comentatori ai mersului societăţii pot fi întâlniţi, zi de zi, cu preţul unei consumaţii. De dimineaţa până spre amiază, oamenii birturilor lovesc aprig în tot ce mişcă pe scena politică, punând la cale, involuntar, spectacole de teatru de zile mari, cu actori mici, osteniţi, dar pătimaşi.
La orele prânzului, un bar întunecat şi afumat din statia de microbuz din piaţă gazduia, pe niste scaune hodorogite, care scartaiau sub greutatea musteriilor, vreo 20 de petrecareti.
Pe un ton revoltat, ce razbate prin fumul de tigara dincolo de geamurile murdare si de usa de fier a crasmei, un batran masiv, cu o sapca muncitoreasca pe cap, barbos, vanat in obraji, tine sa le dea o lectie politicienilor romani. “Greaţă, stii ce inseamna aia? Scarba… Cri-mi-na-lii!!! Bolsevicii!”, racneste barbatul aflat in fata unor pahare de vodca, asezate pe masa, alaturi de doua cani de ceai, cateva sticle pe jumatate pline cu bere, mucuri de tigara si scrum. “Dom’le, aicea e o politica. Sunt probleme imense! Dosare, turnatori, securisti”, il tempereaza unul dintre prietenii lui de pahar, un barbat imbracat la fel de modest, cu dintii stricati, ametit si el de la meniul consumat.
Apoi, tacere. Probabil, meditatie la politica perversa, a carui victima este si el, anticomunistul. “Florine!”, racneste, la un moment dat, omul. “La 1 martie, mama implineste 90 de ani. Tu stii ce inseamna sa ai 90 de ani, Florine? Pe vremea ei nu existau, in Romania, comunisti. Criminalii bolsevici nu existau pe pamantul romanesc! 50 de ani de banditi comunisti. Laborator ideologic! Criminalii…”.
Dialogul celor doi da posibilitate de exprimare si altor spritari. Unul tine sa precizeze ora si minutele la care el a luptat in revolutie : “Stiti cand s-a tras prima data? Cand au venit tancurile, cand s-a dat foc la ziare, aici, in Traian? La 4:75, va spun eu, ca m-au impuscat la revolutie. Mi-au facut semn in forma de Y pe frunte. Dar nu mi-o trebuit certificat de revolutionar. Ala-i pentru profitori. Eu n-am mers sa ma milogesc…”
In timp ce discutia se incinge, pe un ton tragic si resemnat, cel caruia i se spune Florin se intreaba, oftand, ce folos a avut Revolutia din 1989: “Pai, unde sunt copiii aia care au murit la Revolutie? Au ramas niste cruci si cu ce ne-am ales? Bunica nu mai vine de la cimitir… Ala nu mai vine de unde s-o fi dus… Cu minciuni ne-am ales, din partea regimului. Eu sunt satul de minciuni”.
Alti meseni sunt mai directi si mult mai triviali. Si puncteza problemele zilei : “Il bag in p… ma-sii pe securistul de Nastase!” “Si eu, pe marinar!” “Si eu pe criminalul de Iliescu!”. “Pe betivul ălalalt!”, se aud, pe rand, cateva glasuri revoltate, dar ragusite de fum si bautura.
O opinie ciudata isi exprima insa unul dintre noii veniti, un barbat mai bine imbracat decat clientii barului, insa la fel de afumat ca majoritatea dintre ei : “Iubesc comunismul, cand este bine”, filozofeaza acesta. Replica, desi intarzie, isi face, totusi, aparitia : “Nu exista bine fara libertate si democratie”, il contreaza Bebe, cel care a deschis discutia, anuntandu-si pe loc refuzul de a mai discuta cu “gasca securitatii” si “comitetul central”.
Cei doi ajung sa se certe apoi din pricina politicii externe, unde personajele-cheie, Fidel si “americâinii”, sunt intens disputate. “Bai, porcule, bai, javra ordinara, esti mai rau decat rusul. Pai ce-au cautat americanii in Cuba, bai, porcule, care te crezi Fidel Castro?”, il jigneste noul intrat pe barbatul cu tichie muncitoreasca, dar harta se mai domoleste la interventia birtasului, veche cunostinta a mesenilor.
“Dialogul este usor agresiv. Care este problema? Asta e, sunt treburi politice, asa este pe la noi”, vine justificarea diplomata a clientilor pentru cearta lor care, de altfel, nu deranjase pe nimeni dintre cei din jur. Dimpotriva, alti petrecareti au inceput sa se stranga la bar, incantati de spectacolul oferit cu pretul unor pahare de bautura.
Singur, un barbat imbracat neglijent, cu haine ce pastraza urmele unor picaje in noroi, pleaca injurand si bombanind din local. Desi cu totii l-au salutat, nimeni nu i-a platit si lui un “rum”. Unul chiar i-a refuzat forma de imprumut propusa : “Da-mi sase lei, ca iti dau, acasa, 600 de… picioare in fund…”
In aceeasi zi, la orele pranzului, o alta petrecere ad-hoc s-a dat la cele cateva mese asezate in fata unui birt din zona Parcului. Ne asezam la o masa mai retrasa unde ne intampina un pensionar. Cu un pahar de bere in fata, barbatul, imbracat in gri, cu ochelarii de soare trasi pe ochi si o sepcuta moderna, pare sa urasca toti ultimii 50 de ani care au trecut peste oraş.
“Suntem un popor pierdut pe vecie”, isi incepe, apoteotic, discursul. “Gasti, talhari, minciuna, boli, escroci si perversi – asta ne e tara… Nu se mai tine cont de nimic. Aici trebuie sa calci pe cadavre, altfel nu reusesti”. Nemultumitul da cateva exemple locale : “Am fost la Sala Olimpia, la un bar acolo. Mi-am luat o bere, mi-am pus un pahar din ea. Cand m-am intors, hop, un tiganus a trecut in goana, a luat sticla golita pe jumatate si a fugit”.
Apoi, se arata scarbit de metehnele generatiei tinere : “Dom’le, aud in autobuz, o golanca de clasa a opta : «Dute-n p… mea». Cum se poate asa ceva?”. Dar nici cu educatorii lor nu ii e rusine : “Toti o apa si un pamant. Cer numai salarii. Din anul nostru au terminat 39 de juristi. Acum termina 3.900 intr-un an. Plin de facultati, dar nimeni nu mai munceste in tara asta”. In opinia sa, pensionarii nu sunt nici ei ce ar trebui sa fie : “Majoritatea il regreta pe Ceausescu. Ce industrie a mai ramas in picioare de pe vremea lui, de o plang atata? Ce, pe vremea lui au fost oameni mai buni. Tot scursuri, ca acum”. Iar clasa politica o imparte in pungasi, nebunizati si profitori… “In fiecare zi traiesc o deceptie”, concluzioneaza omul resemnat, turnandu-si incet in pahar.
La un alt birt din Piaţă, doi pensionari isi amesteca in meniu vodca si berea. “Sa te bucuri ca dai e o forma de egoism. Asculta la mine. Pentru ca te bucuri ca dai”, anunta unul dintre ei. “Nu, nu, eu dau din placere”, replica interlocutorul sau, scotocindu-se prin buzunar dupa banii cu care vrea sa plateasca bautura cumparata. “E complicata, asculta la mine”, tine sa il lumineze pensionarul. “Nu, nu, e foarte simplu… Eu sunt un om care dau din placere daca am”, contreaza din nou, celalalt.
Resemnat in fata lipsei profunzimii, omul ii mai cere barmanitei o cinzeaca, pe socoteala celuilalt care, negasind pe moment banii, isi scoate cardul. Cei doi batrani sunt mai temperati decat ceilalti clienti din birturi. Dupa ce s-au saturat de filosofie, incep sa discute treburi mai concrete – caldura de la bloc, intretinerea, gigacaloria pentru fiecare din apartamente, galagia din vecini. Politica ramane si ea unul din subiectele preferate, in vizor fiind luati “marinarul”, “motociclistul” si “cei 100 de intelectuali” : “Unde-i, dom’le clasa muncitoare de altadata?”, ofteaza unul dintre batrani, ametit, pregatindu-se de plecare. “Nu ne vezi aici, la program?” vine raspunsul celuilalt.
La o alta masa, veselie mare. Un batran durduliu si chelios, imbracat intr-un trenci care il face sa semene cu un personaj din “Familia Adams”, se lauda cu recentele sale cuceriri, unor necunoscuti mai tineri, ajunsi aici pe trei carari : “Au venit la mine patru femei, dom’le, toate tinere. Am luat una de 20 de ani si mi-a luat mana sa o puna prin bluza, la piepti. Cica sa vada daca imi e calda…” Barbatul mai repeta o data povestea, ca sa fie pe intelesul tuturor celor adunati la mesele din jur, concluzionand : “Daca nu stii tu sa le rezolvi, poti sa fii tu tanar cu studii, ca degeaba. Eu am 85 de ani impliniti. Dupa minte, am 110, dar dupa fizionomie si restul, am 42. Daca ma mai tine Dumnezeu 20 de ani asa, negociem”. Ranjeste si apoi, spre deliciul unora dintre cei adunati pe la mese, omul isi mai deapana o amintire siropoasa, in care el isi joaca rolul de “macho man”.
Cateva dintre fetele care trec prin fata localului devin tintele interpelarilor lui. “Niciuna sa nu scape”, sfatuieste multumit pensionarul, care, mandru de atentia primita de la ceilalti betivi, ajunge sa se imbratiseze, pe rand, cu fiecare.
“Niste animale…”, isi da cu parerea barbatul aflat de la masa alaturata, cu care vorbisem mai devreme : “Ce, astia-s oameni? Ghinionul lor ca li se mai termina banii si nu au sa ii bea pe toti”. Remarcile sale, desi auzite de petrecareti, nu isi au insa niciun efect.
Notă: textul e mai vechi, de când scriam altfel de reportaje. E un pic stângaci, dar e ok. Poate mai e valabil şi azi, poate nu, dar m-a amuzat “regăsirea”.
Related Posts:
