Azi am citit lucruri fabuloase despre moţi. Autorul unei cărţi spunea că oamenii aveau aşa un dor de ducă, un dor de a cutreiera, de a vedea lumea. Nu erau ţintuiţi pe munţii lor, aşa cum se crede, deasupra aurului cu vâlvătăi din pământ. Am sentimentul ăsta al dorului de ducă tot timpul, de mă întreb de ce şi spre ce alerg atâta. Duminică, m-am luat şi m-am dus. Iată ce expresie frumoasă: a te lua şi a te duce. 
Mi-am încheiat socotelile până spre seară şi am plecat spre Orşova. Am ajuns la Dunăre la asfinţit. Voiam să văd Dunărea şi atât. Nu aş putea explica de ce Dunărea asta merită văzută uneori şi de ce mă atrage pe mine aşa mult. Am copilărit aproape de Dunăre, iar acum o tot redescopăr şi tot mă gândesc cât de important a fost acest fluviu pentru strămoşii noştri :). Locuri ca Moldova nu îmi inspiră niciun sentiment, însă Dunărea, Hunedoara, Retezatul, Ţara Haţegului, Timişoara, Craiova, munţii Orăştiei şi poate Clujul mă leagă sufleteşte. Mai ales Dunărea şi Hunedoara. 
Related Posts:
