- De-a lungul timpului Hunedoara a purtat mai multe nume, iar originea cuvântului Hunedoara stârnește controverse. Unii istorici au considerat că ar proveni din latină, alții din maghiară și poate, de ce nu, slavă. Ori o fi un cuvânt cu origini pur românești, sau dacice. Doar și dacii au avut o cetate pe Dealul Sânpetru din Hunedoara.
Cert este că Hunedoara este amintită de la 1265 în documente. Altele mai vechi nu s-au găsit. Așadar, ar fi o așezare medievală cu acte în regulă.
Castelul Corvinilor, ridicat în urmă cu șase secole, de… Huniazi, este emblema medievală a Hunedoarei, dar mai putem găsi și alte câteva repere medievale în împrejurimile lui. Bisericile vechi ale orașului.
Și totuși, nu putem ignora epoca industrială a Hunedoarei. Fără ea, Hunedoara era cu totul alta, față de cea din zilele noastre. Un orășel mult mai nesemnificativ, în primul rând.
Unii spun să ne luăm gândul de la clădirile și ruinele metalurgiei din Hunedoara, pe motiv că nu se potrivesc în peisajul actual al orașului, că sunt doar niște construcții comuniste, pe care turiștii nu au de ce să le vadă.
Nu pot fi ignorate, dar pot fi puse în valoare.
Locul lor este în istoria Hunedoarei, un oraș al fierului din anii înființării sale. Minereul de fier a fost scos din munții Hunedoarei de două milenii pentru a fi topit la poalele lor. În Evul Mediu, metalurgia a intrat în tradiția locală, iar mai târziu, pe văile Cernei și a afluenților săi oamenii au clădit primele cuptoare industriale, la Toplița și apoi la Govâjdia.
„Una din etapele importante ale dezvoltării siderurgiei hunedorene îşi are începutul pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, cînd la Topliţa a intrat în funcţiune un furnal care avea să dea un nou avânt producţiei de fier a atelierelor din zonă, cu deosebire prin adoptarea de noi procedee tehnologice de fabricaţie a fierului şi oţelului, printre care afinarea fontei pe vetre închise. Mai tîrziu, baza tehnică a producţiei de fontă a fost dezvoltată prin intrarea în exploatare a unui nou furnal — în 1813 — la Govăjdie”, informa, în 1984, Sabin Faur, atunci director al combinatului siderurgic.
Uzinele de fier din Hunedoara, înființare în 1884, au devenit emblema industrială a regiunii de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Datorită lor, am avut calea ferată Hunedoara – Simeria și calea ferată Hunedoara – Ghelari, iar așezările pădurenilor din munții Poiana Ruscă au început să se dezvolte pe baza resurselor naturale (fier, calcar, păduri).
„Acest centru străvechi al comerţului cu fier şi totodată centru administrativ pentru numeroasele ateliere existente în împrejurimi ajunge cu adevărat principalul producător de fontă din Transilvania odată cu construirea şi punerea în funcţiune — la 12 iunie 1884 — a primului furnal din Hunedoara, ceea ce constituie de fapt actul de naştere a Uzinelor de la Hunedoara. Creşterea continuă a rolului metalului în viaţa economică şi rezultatele obţinute în utilizarea fontei produse la Hunedoara, în special în cuptoare Martin, au determinat dezvoltarea pe mai departe a producţiei uzinelor, ajungînd să aibă pînă în anul 1918 cinci furnale”, informa Sabin Faur.
După Primul Război Mondial, uzinele au intrat în declin și doar unul dintre cele cinci furnale ale Hunedoarei au mai funcționat, iar furnalul de la Govâjdia a fost și el închis în lipsa materrilor prime.
În anii interbelici, Uzinele de Fier au fost din nou extinse și tehnologizate.
„In perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, centrul siderurgic din Hunedoara s-a dezvoltat, prin construirea în 1933 a turnătoriei — cu o capacitate de 10 000 t piese pe an — în 1936 a atelierului mecanic, în 1937 a atelierului de construcţii metalice, iar pentru valorificarea locală a fontei produse s-a construit în 1940 o oţelărie Martin şi în 1941, un laminor reversibil pentru producţia de semifabricate”, arăta Sabin Faur.
Din primii ani de comunism, vechile uzine au fost transformate într-un colos siderurgic, în jurul căruia gravita viața orașului și a așezărilor din jur, până în Valea Jiului.
După 1990, primul impuls a fost să urâm moștenirea comunistă. Sau cel puțin să o ignorăm, încât cei care au vrut să o distrugă pentru a profita de rămășițele ei să nu aibă vreo opoziție semnificativă din partea localnicilor.
Când nu prea a rămas nimic de distrus, nostalgia după combinat a început să îi cuprindă pe hunedoreni. Hunedoara este un oraș al nostalgiilor. Combinatul nu ar mai putea funcționa vreodată la capacitatea din trecutul comunist. Nu ar mai avea nevoie niciodată de atâția angajați,d e atâtea construcții, iar localnicii nu ar mai putea suporta poluarea din trecut.
Ce s-a făcut și nu s-a făcut cu rămășițele combinatului, este istorie.
Cele rămase în picioare pot fi ignorate, dar sunt indiferent de ce vrem noi, bucăți din istoria acestui oraș. Nu atrag atâția turiști ca așezarea medievală de pe Dealul Sânpetru, Castelul Corvinilor, dar e bine să le amintim oaspeților noștri și despre ele. Sau nouă și celor care ne vor urma.
Related Posts:
