Nu ştiu de ce avem tendinţa asta de a ne plânge de milă şi a constata în ce hal am ajuns, ce-i drept, fără să facem prea multe lucruri pentru a schimba situaţia… asta dezastruoasă în care ne complacem din spatele tastaturii de unde butonăm facebook-ul, în timp ce ne revoltăm cu nostalgie faţă de vremurile alea mai bune.
Mulţi dintre noi avem tot ce ne trebuie pentru a putea fi fericiţi sau pentru a ne putea simţi cât de cât confortabil în lumea asta, dar dacă nu suntem în stare să o facem, e aiurea să dăm vina pe alţii. Da, există oameni bătrâni, bolnavi şi săraci, mulţi, mulţi, dar pun pariu că astfel de drame au existat dintotdeauna. Şi au loc atâtea nedreptăţi, pentru care găsim atât de uşor vinovaţii ca şi cum ar fi în ADN-ul nostru să o facem (e justiţia, corupţia, oamenii politici, bogaţii, ceilalţi întotdeauna).
<Ni se pare apoi că trăim tot mai rău şi nimeni nu face nimic pentru noi, ceea ce e corect până la un punct, dar să vedeţi cum era acum 20 – 30 de ani… O spun şi eu din auzite, bineînţeles, şi din câteva amintiri vagi din copilărie: amintiri despre rafturi goale de magazine, despre cozi la benzină şi două ore de program tv pe zi, despre curentul tăiat, apa rece sau deloc şi o mulţime de alte lipsuri şi nevoi.
Nu mi s-ar fi părut deloc cool să ne întoarcem la comunism, de mi-ar fi dat “servici” în combinat şi repartiţie la nefamilişti. Îi înţeleg pe cei care mai au astfel de nostalgii pentru regimul în care poate se simţeau mai bine, în orice caz erau mult mai tineri, dar mă enervează să ai 20 – 30 de ani şi să tânjeşti după sistemul ăla obscur cu care nici măcar nu ai avut ghinionul să interacţionezi prea mult.