- Multe dintre sărbătorile arhaice ținute cu sfințenie de pădureni s-au stins cu timpul, însă rămășițe ale tradițiilor lor s-au păstrat în nedeile din zilele noastre. Le vedem în portul popular, în simbolistica unor gesturi, în muzica și slujbele religioase, în felul în care sunt primiți oaspeții și poate și în alte lucruri, mai puțin sesizabile.
Epoca industrială a apus în Ținutul Pădurenilor în anii 2000, odată cu închiderea ultimelor mine de fier iar cele mai multe așezări s-au depopulat.
Unele cătune de munte s-au stins complet, fiind părăsite de oameni, însă alte localități par să își revină din „șocul” dispariției mineritului.Le ajută câteva șosele noi, construite pe bucăți, popularitatea de care se bucură printre turiști și puținele nedei care mai au loc în zonă.
- Un festival al plăcintelor pădurenești are loc de câțiva ani, la Poiana Răchițelii, un sat splendid ca relief și înfățișarea caselor, aflat la peste 40 de kilometri de Hunedoara.
Un alt festival, mai cunoscut, care poartă numele artistului Drăgan Muntean a avut loc în acest sfârșit de săptămână la Poienița Voinii.
Drăgan Muntean (1955 – 2002) a fost unul dintre cei mai iubiți artiști ai folclorului românesc iar satul său natal, Poienița Voinii, a devenit cunoscut în ultimele decenii datorită interpretului de muzică populară.
Pe Dealul Cornetului, nedeia organizată în fiecare vară în amintirea lui Drăgan Muntean a atras, la ediția în acest sfârșit de săptămână, câteva sute de oameni, unii veniți de la distanțe mari de Hunedoara.
Nedeile din Lelese și alte câteva sărbători animă și ele satele mici din Munții Poiana Ruscă.
Adevărul este că în trecut, pădurenii aveau o mulțime zile de sărbătoare, pe care le celebrau prin tradiții vechi, numai de ei ținute. Dar despre acest lucru vom mai scrie.
Povestea Ținutului Pădurenilor începe, probabil, în Evul Mediu, odată cu primele așezări patriarhale din zonă.
Ținutul Pădurenilor cuprindea în trecut peste 40 de sate, cele mai multe aflate pe coamele dealurilor din Munții Poiana Ruscă și câteva în văile strâmte și umbrite, dar greu accesibile ale afluenților Cernei (râurile Zlaști, Cernișoara, Govâjdia, Runc). Mai multe așezări sunt atestate în epoca medievală, în vremea Huniazilor.
Unele au ajuns la un moment dat posesiuni ale lui Ioan de Hunedoara. Așadar, legătura lor cu Hunedoara este strânsă, istorică. Oamenii au crescut animale, au muncit în pădure, au lucrat la minele de fier și în topitoriile din zonă și, mai târziu în alte mine și cariere de piatră (talc, dolomită, marmură, minereuri complexe) deschise de-a lungul timpului.
- La sfârșitul secolului al XIX-lea, unii publiciști descriau astfel ținutul locuit de pădureni
„Românii cari locuiesc mai departe de la Hunedoara, spre vest, printre delurile păduroase, ce se rămuresc din trunchiul munților Cernei, să numesc o parte Pădureni, iar altă parte Munteni, informa Telegraful Român în 1893.
Pădureni să numesc locuitorii satelor: Ghelar, Ruda, Dăbâca, Goleș, Cerbel, Ulmi, Groși, Găunosa, Ciulpez, Socet, Poenița, Lelese, Aluni, Bunila, Hășdău, Mestecan, Florese, Cornele- Caprei, Vadu-Dobrii etc.
Ei să ocupă cu economia de vite, mai cu samă cu oieritul, iar în măsură mai mică cu economia de câmp.
Vara mulți din ei merg la câmpii, la lucru de câmp și înspre tomna își duc bucatele acasă pe care.
Ei sunt omeni lucrători, morali și originali în multe privințe.
Portul bărbătesc al pădurenilor este, ca și cela al românilor din apropierea Hunedorei. Poartă ii, pieptare cu mult mai mari și un ce caracteristic, poartă opinci cu gurguiu forte mare.
Portul femeIesc este forte original, pitoresc, bogat în cusături.
Fetele umblă de obiceiu cu capul gol, sau apoi cu cârpe mai mult roșii; femeile au brobóade albe de giolgiu și partea brobodei, care acopere capul este totă brodată; cele mai bogate în custuri sunt cămeșile, peptul și mânecile sunt tote acoperite cu cusături, lucrate cu măiestrie și forte frumos, încât ne storc admirațiunea.
La grumazi portă multe șire de mărgele, peste cămașe sau peptare, asemenea brodate frumos; în spate purta șube albe. La brâu au cingătoare; acesta iar aș e ceva caracteristic și de admirat; ea este țesută din lână și fotă acoperită cu mărgele, bumbi de aramă și inele, asediate cu gust în felurite combinații. Înainte și îndărăt pădurenele portă opreg negru, iar în picioare opinci cu gurguiu mare și încovoiat, ca și bărbații.
Munteni se numesc locuitorii din satele: Cerna, Baia lui Craiu, Toplița, Curpeni, Tătăuș, Ottav, Valea Țevei, Parosa, Moara-Ungurului și Staier. Satele lor sunt în parte mare împrăștiate pe castele dealurilor, printre păduri, fiind așezate în câte un loc câte 10—20 de familii.
Ei sunt omeni frumoși și zdraveni, pun mare preț pe curățenie și să cuprind mai cu samă cu lemnăritul, cu facerea de stânjeni și cărbuni de lemn.
Credința lor este că strămoșii lor au venit pe acele locuri din Muntenia și de aci și-ar avea și numirea de munteni. Portul lor bărbătesc este ca și al pădurenilor, femeile însă să deosebesc mult în port de pădurene, purtând rochii forte scurte” – informa publicistul Silvestru Moldovan, în Telegraful Român, 1893.
Satele din Ținutul Pădurenilor au fost mult timp izolate.
„Omenoşi de la fire, ei te poftesc în casă. Găzdoaiele cu cătrinţa îţi şterg colbul de pe laviţe, să poţi şedea mai bine şi dacă întâia ta vorbă i-a mulţămit, apoi ţine-te să le respundi la tot ce ei te întreabă! Tot nimicul pe ei îl interesează. Atâta naivitate e în felul lor de a gândi şi sete rară de-a şei vreo noutate. Şi când vorbele tale le-a stors admiraţia, cu compătimire îi ve(i dând din cap şi oftând : — Ehei, dragi d-şorilor! noi n’avem nici dascăl nici popă, care să ne înveţe. Că dascălul nu e mult mai priceput ca noi şi vine de la ţară numai când trebuie caş şi brânză. Iar copilaşii noştri nu știu nici Tatăl nostru. Părintele încă de abia la a cincia duminecă îşi arată faţa”, îi descria Emil Degan, în revista Familia, 1904.
Industrializarea plănuită de regimul comunist a decis soarta mai multor așezări ale pădurenilor.
Cea mai mare dintre ele a devenit Ghelari – un fel de orășel muncitoresc din vârf de munte, înconjurat de mine și uzine de fier, cu numeroși „coloniști” aduși aici să muncească în minele și carierele sale. Mulți dintre foștii mineri au plecat după 1990.
Alte sate au fost considerate neviabile și au fost sortite dispariției. Rămășițele lor le găsim înghițite de pădure.
„Satele fără condiţii de dezvoltare, cu trupuri răsfirate şi accese grele, în care în ultimii ani se manifestă o depopulare, urmează a fi dezafectate, iar populaţia acestora să fie grupată în alte localităţi”, arătau autorii monografiei judeţului Hunedoara, din 1980.
În anii ´70, în ciuda migraţiei tot mai masive a localnicilor din satele Hunedoarei spre noile oraşe muncitoreşti, o mulţime de aşezări rurale continuau să se dezvolte în jurul unor exploatări miniere locale. Oamenii din cătunele de munte îşi munceau pământurile necolectivizate şi creşteau vite şi oi, însă aveau ocazia de a lucra în minerit şi industrie, chiar la marginea localităţilor.
Minele şi carierele din Munții Poiana Ruscă au avut suișuri și coborâșuri, iar exploatarea lor, neregulată, a fost plină de dificultăţi, producţia fiind și ea uneori prea mică faţă de costurile obţinerii şi procesării acesteia.
Totuşi autorităţile comuniste se puteau mândri că satele aveau proprii mineri şi că localnicii se puteau califica în meserii din industrie. Imediat după 1990, minele şi carierele care împânzeau munţii Hunedoarei s-au închis. În urma lor au rămas sate din ce în ce mai pustii, rămăşiţele unor cătune dispărute şi ale ruine ale vechilor exploatări.
În ultimii ani, mai ales vara, satele din Ținutul Pădurenilor au ajuns să numere mai mulți turiști decât localnici. Probabil și iarna este la fel, pentru că atunci, mulți localnici se trag mai spre oraș. Cred că fiecare familie din Ținutul Pădurenilor are o locuință și în Hunedoara. Sau rude în Hunedoara. Ori Deva.
Related Posts:
